(Festivalului Naţional de Comedie, Galaţi, ediţia XXII)

~ publicată în Teatrul azi, nr. 1-2 pe 2011 ~

Oare va deveni o obişnuinţă să spunem că un festival de teatru este îndeplinit mai mult ca o continuare a tradiţiei (a fost primul teatru din ţară care a organizat un astfel de festival în 1976) şi ca o îndatorire faţă de public, din cauza lipsei de susţinere financiară suficientă? Sau va deveni ceva normal să gândim că o atare sărbătoare ar fi o risipă inutilă?! În vremurile pe care le trăim nu m-ar mai mira nimic şi cred că a fost un mare noroc că s-a terminat renovarea teatrului înainte de dezastrul economic şi politic prin care trece România. Cu toate astea, ceea ce s-a încropit a fost net superior festivalului de anul trecut şi asta a fost meritul directorului de festival Marius Zarafescu, al secretarului literar Mona Sandu, al directorul general Vlad Vasiliu şi al directorului artistic Gabriel Constantinescu, principalii oameni din staff-ul festivalului. De data asta, dacă nu şi-au putut permite un juriu competent s-au lipsit şi de juriul ales aleatoriu din public, după experienţa nereuşită de anul trecut. De notat protestul din foaier faţă de starea în care este adusă cultura azi. Citatele despre cultură şi rolul ei într-o societate ale marilor înaintaşi ai vremii, alături de portretele lor, sunt aduse ca mărturie a nezădărniciei omului de teatru, doar-doar va sensibiliza pe cei aleşi care taie şi spânzură după bunul lor plac. Festivalului Naţional de Comedie al Teatrului Dramatic ,,Fani Tardini’’ Galaţi a început trist cu un spectacol aniversar a ,,55 de ani’’, care a fost mai degrabă un spectacol de despărţire de actorii care urmează să părăsească scena din aceleaşi cauze care duc totul de râpă în ţara asta. Fiecare actor vizat şi-a susţinut ultimul recital legitim şi a primit mulţumirile de rigoare, flori şi o diplomă. Nici Ioana Citta Baciu, nici Liliana Lupan, nici Gheorghe V. Gheorghe, nici Grig Dristaru, nu vor mai fi în acest teatru, zi de zi. Emoţionante au fost momentele lor: Citta şi Liliana au recitat câte o poezie, Gheorghe V. Gheorghe a şi cântat iar Grig şi-a pus întrebări despre zilele ce vor urma în viaţa lui de acum înainte, fără teatru. Tristeţea a mai fost cumva ridicată de incredibila voce a fetiţei de 9 ani, Maria Crăciun, de muzica sentimentală a lui Alexandru Jula şi de ritmurile trupei Şcolii de Dans ,,Corazon Latino’’. S-au dat mai multe diplome, pot spune că festivalul a început invers, cu premierea unora şi altora, de complezenţă, n-are rost să le consemnez. Reţin un moment penibil când directorul teatrului a anunţat un premiant, cu introducerea că ar fi singurul scriitor prezent în sală. Era vorba de Dana Potorac care era însoţită de soţul ei, medic, traducător şi un poet foarte bun (membru al USR- Filiala Galaţi-Brăila), Tudor Cristian Roşca. Nu mai contează ce alţi scriitori erau în sală, în acest context. Nu ştiu pentru care fapte a fost premiată dumneaei cu adevărat şi mă refer la fapte de cultură care să aibă legătură directă cu teatrul.

Primul spectacol din acest scurt periplu prin comedie sau pe aproape de ea, a fost o premieră a teatrului gazdă: ,,HORA IUBIRILOR’’, a dramaturgului austriac Arthur Schnitzler, regia şi scenografia de Geirun Ţino. Tino Geirun este regizor al unui teatru particular vienez care are şi o şcoală de teatru. Textul foarte bine scris al piesei şi care acum 100 de ani a stârnit imense scandaluri şi chiar chemarea în justiţie, atât a autorului cât şi a actorilor, a cunoscut numeroase reactualizări scenice dramatice şi muzicale, după celebra ecranizare din 1950 a lui Max Ophuls, sub titlul ,,La Ronde’’. Nici montarea de la Galaţi nu scapă de ispita de a ieşi din litera autorului şi de a adapta piesa la spaţiul geografic şi temporal al jocului. De această dată femeia este în centrul atenţiei şi nu oricum. Femeia este privită în complexitatea ei, în puterea ei de adaptare care duce până la uitarea de sine în faţa bărbatului care nu o priveşte decât ca fiind o victimă a lui. Cele cinci roluri încredinţate Oanei Preda Gheorghe sunt destul de bine duse în zona trăirii autentice, dar nu are destulă forţă pentru a delimita un personaj de altul, o atitudine de alta, de a se rupe cu totul de personajul anterior. Nu i-ar strica să fie ceva mai rea, mai puţin naivă şi înţelegătoare, mai puţin blândă şi fermecătoare, mai sigură pe ea măcar atunci când este manipulată fără scrupule de escrocul sentimental şi de contele înfumurat. Or ea repetă în cinci variante un singur rol: cel de prostituată. Deşi acţiunea se petrece în timpul războiului, problematica dragostei şi a sexualităţii este deschisă în orice alt context istoric. Cei cinci bărbaţi sunt priviţi critic, fără excepţie. Nici unul nu este demn de dragoste şi toţi se fac vinovaţi de degradarea ei, de pervertirea şi vulgarizarea ei. Actorul Ciprian Braşoveanu (cu un joc destul de firesc), în rolul soldatului, este singurul care ar mai putea salva ceva din această imagine negativă a bărbaţilor. Însă el este prea plictisit, prea înrăit de viaţă ca să mai pună preţ pe ceva. Rafinat şi bine tuşat umoristic este personajul bărbatului tânăr, timid şi neexperimentat, jucat de Gabriel Constantinescu. Nici Stelian Stancu nu-şi dezminte personajul lui, tipul bărbatului care promite marea cu sarea până îşi vede prada cucerită. Ceva mai lung, rolul soţului, jucat de Dan Căpăţână, nu are cursivitatea unui personaj întreg şi pare făcut din bucăţi care se dezlipesc de la un registru la altul. De altfel, ar avea toate şansele să fie cel mai exotic şi mai şarmant personaj, dacă n-ar spune unele replici pe deasupra personajului şi dacă ar face play-back. Contele jucat de Vlad Vasiliu chiar are parfum de burghez autentic, nu doar în ţinută, ci şi în joc. Regizoral s-a mers pe stare, pe râsu’-plânsu’ ei, şi pe detalii de comportament, pe scene grotesc-erotice (sugerate), însă transpare o anume rigiditate şi răceală a jocului, dată de insuficienta muncă cu actorul şi asta trage în jos acest spectacol. Îi lipseşte sarea şi piperul, cu alte cuvinte.

Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri’’ din Iaşi a venit cu spectacol ,,NATURĂ MOARTĂ CU NEPOT OBEZ’’, un spectacol de Ion Sapdaru (regie, ilustraţia muzicală şi text). Decor: Gelu Rîşca. Costume: Alina Dincă Puşcaşu. Momente muzicale: Aurelian Andreescu, Cezar Antal. Pop-design: Diana Rău, Radu Firicel. Regia tehnică: Claudiu Aghiculesei. Distribuţia: Volin Costin (Pompiliu), Irina Răduţu Codreanu (Lili), Georgeta Burdujan (Vanda), Anne Marie Chertic (Cesonia), Catinca Tudose (Mirela), Claudiu Aghiculesei (Pizza man). Efectele umorului sănătos se propagă în sală şi stârneşte hohote de râs şi aplauze. Grasul Pompiţă, pe numele lui de alint, trece prin toate chinurile pricinuite de iubirea sufocantă a celor trei mătuşi şi de iubirea respinsă de prostituata Lili. Mătuşile şi-au semnat sentinţa, la propriu, şi au bulversat toată liniştea nepotului lor când au pus la cale să-i mai îndulcească viaţa acestuia cu o prostituată găsită la mica publicitate. Dincolo de ineditul poveştii, de complicaţiile care decurg după apariţia prostituatei, absolut hilare, există un mod profund umanist de a trata situaţiile în care se găsesc personajele. Grasul este chiar un personaj simpatic, cu mult caracter, bine punctat de jocul foarte autentic şi nuanţat al lui Volin Costin. Nici mătuşile nu sunt nişte personaje antipatice şi rău intenţionate, cât mai degrabă inconştiente de răul pe care îl fac din bunătate. Şi cele trei actriţe (Irina Răduţu Codreanu, Georgeta Burdujan şi Anne Marie Chertic) reuşesc să găsească tonul cel mai potrivit al dulcegăriei lor sentimentale, fiecare dintre ele făcând un rol de compoziţie credibil, fără a uza de semnele exacerbate ale bătrâneţii. Regizoral s-a mizat pe puterea de convingere a actorilor, pe forţa textului comic şi pe cea a subtextului tragic. Spectacolul de la Iaşi are toate atuu-rile unei comedii bine scrisă, bine regizată şi bine jucată.

Teatrul de Comedie din Bucureşti a prezentat spectacolul ,,Elling,, în regia lui Vlad Massaci. Spectacolul este realizat după romanul ,,Fraţi de sânge’’ de Ingvar Ambjørnsen, tradus de Petre Bokor. Axel Hellstenius - autor de romane şi scenarii - a realizat în colaborare cu Petter Naess (actor, regizor de teatru şi de film şi scenarist) varianta dramatizată a romanului "Fraţi de sânge". Scenografia spectacolului semnată de Andu Dumitrescu este demnă de toată lauda, mai ales că rareori o scenografie funcţională întruneşte şi celelalte condiţii: plasticitate, ingeniozitate şi teatralitate. Apartamentul celor doi, cu strictul necesar de mobilier, asemănător cu cel din ospiciu, alb, glisant, se transformă prin rotire într-un culoar îngust unde se consumă câteva scene, ca în partea lui exterioară să poată fi folosit pentru a marca strada ca spaţiu de joc. După un tratament îndelung la ospiciu, unde au fost colegi de cameră, Elling şi Kjell Bjarne se instalează în noul lor apartament din Oslo unde vor trebui să înveţe alfabetul primar al convieţuirii în jungla societăţii, în cadrul unui program social de recuperare, monitorizat. Fiecare are povestea lui tristă de copilărie care l-a marcat şi i-a blocat accesul către cele mai banale acţiuni pe care orice om normal le face atât de uşor: de pildă, vorbitul la telefon sau ieşitul în oraş la o plimbare sau la cumpărături. Replici ca: ,, La ce bun să avem un apartament, dacă trebuie să ieşim mereu din el?’’ sau ,,Fiecare trebuie să stea în lumea lui. Lumile se întâlnesc, nu se ating!’’ , exprimă modul celor doi de a privi viaţa şi spectatorii trebuie să înţeleagă că există şi o asemenea percepţie a lumii şi să o accepte. Şi acceptarea se petrece încetul cu încetul şi cu mari emoţii, înecate uneori în râs amar, dar în cel mai firesc mod posibil. Fiindcă spectacolul este special, fiindcă actorii îşi trăiesc din suflet personajele şi fac nişte roluri de excepţie (Marius Florea Vizante, Sandu Pop) şi fiindcă textul este atât de bine scris, ca rupt din viaţă, încât nu ai cum să nu fii mişcat. Kjell îşi doreşte să iubească, e obsedat de ideea asta pe care şi-o materializează doar povestindu-i lui Elling aventurile lui amoroase, închipuite. Elling se crede un mare poet, nedescoperit încă. Dar cel mai important mesaj al piesei este acela că prietenia şi dragostea îşi fac loc chiar şi la oamenii bolnavi psihic, deşi poate nouă ne par veşnic condamnaţi la singurătate, însă dorinţele, sentimentele şi trăirile lor nu se deosebesc cu nimic de cele ale oamenilor întregi la minte. Ambii inadaptaţi îşi ating visul: Kjell se îndrăgosteşte de vecina lui, o femeie abandonată de tatăl copilului pe care urmează să-l nască, iar Elling îşi vede o strofă publicată în ziar, dintre poeziile pe care el le strecurase în pachetele de biscuiţi din supermarket. O distribuţie atât de bine aleasă şi atât de sudată, rareori mi-a fost dat să întâlnesc: Marius Florea Vizante, Sandu Pop, Mihaela Măcelaru şi Şerban Georgevici. Liniştea acestui spectacol, prin aproape inexistenţa coloanei sonore, dar şi prin tonul regizoral folosit, fără nici o stridenţă, autentic, cu multă delicateţe şi atenţie pentru detalii, te pune pe gânduri şi te emoţionează profund.

Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Teatru Cluj Napoca - EDEN, spectacol non-verbal. Spectacolul a fost premiat la Gala Tânărului Actor HOP de anul acesta cu Premiul Publicului la secţiunea grup. EDEN este regizat de Ionuţ Caras şi Mara Opriş iar distribuţia este alcătuită din actorii: Diana Buluga, Radu Homiceanu, Adina Lazăr, Raluca Mara, Ana Nicolae, Mihail Onaca, Florin Suciu, Andrea Şovan, Raluca Uzunov . Pornind de la motivul biblic al Genezei, spectacolul se remarcă prin coerenţa şi plasticitatea mişcării, prin forţa actorului de a transmite emoţii artistice, prin expresivitatea feţei şi exactitatea gestului, dar şi prin frumuseţea şi ingeniozitatea pasajelor de dans. Spectacolul începe cu facerea lumii, a cerului şi pământului, a plantelor şi animalelor şi continuă cu izgonirea din rai şi neputinţele omului de a-şi răscumpăra păcatul originar, sfâşiat fiind între bine şi rău şi ducându-şi crucea acţiunilor lui. Fără a folosi decor şi recuzită, doar nişte beţe la un moment dat (întrebuinţarea lor sugestivă şi aranjamentul lor creează foarte frumoase imagini teatrale), doar muzică şi lumini, regizoral s-a mizat pe excelenta pregătire fizică şi expresivitatea corporală a actorilor. În această textură estetică chiar şi nuditatea actorilor care-i interpretează pe Adam şi Eva pare ceva firesc. Foarte expresiv şi bine realizat rolul Şarpelui! Păcat doar că la acest spectacol publicul a fost într-un număr îngrijorător de redus.

Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Teatru Cluj Napoca – EXIT. Actorii Raluca Uzunov, Radu Homiceanu şi Mihai Onaca, din clasa Mara Opriş şi Ionuţ Caras, promoţia 2010, dovedesc o mare capacitate de metamorfoză şi rezistenţă fizică, fiecare dintre ei interpretând pe parcursul a două ore, cel puţin câte şapte roluri. Pe texte de Eric Bogosian se naşte o poveste destul de frustă şi incomodă a tot ce se poate întâmpla în spatele şi în faţa unei uşi. Aş numi-o povestea uşii care deschide şi închide cutia Pandorei sau chiar hăul iadului. Derularea rapidă a scenelor, fără a absorbi nici o poveste, cât mai degrabă o sumă de flash-uri cu puternică tentă justiţiară asupra actelor umane, sunt principalele rotiţe care pun în mişcare spectacolul. Totul este pus sub semnul promiscuităţii, al sarcasmului, al cinismului şi al moralizării de dragul moralei. Nimic nu rămâne neîntinat, până şi spectatorul este pus în această balanţă unde nu există decât o măsură, cea a păcatului, a greşelii. Violenţa verbală sau fizică, interacţiunea uşor forţată cu publicul, micile scene scabroase, micile poante sau scenele dure, intenţiile pasagere de coregrafie, care lasă impresia că e făcut la repezeală, improvizat, nu fac decât să supraliciteze o singură miză: peisajul omului decăzut. Lumea sinucigaşilor, a beţivilor, a boschetarilor, a homosexualilor, a criminalilor, a propovăduitorilor de religii, a familiilor dezmembrate, a frustraţilor, a retardaţilor, etc. se revarsă pe scenă ca o avalanşă care nu-ţi lasă loc pentru nici o emoţie, decât o ciudată senzaţie că ceva îţi scapă şi că nu ai cum să aduni toate aceste fragmente, altfel decât prin aprecieri disparate. Ideea cu uşa, care chiar e frumoasă, potenţialul actorilor destul de promiţător, nu întotdeauna pus în valoare aici, o mare poftă de joc, unele costume şi cam atât se pot reţine. Tonul şi mesajele prea declamative, prea multe şi prea amestecate ne lasă dincoace de uşă, din păcate.

Teatrul Dramatic Constanta, BOLNAVUL INCHIPUIT de J.B.P.Molière. Regia: Cristian Gheorghe. Scenografia: Lăcrămioara Dumitraşcu. Distribuţia: Marian Adochiţei (Argan), Dana Dumitrescu (Toinette, servitoarea lui argan), Georgiana Mazilescu (Beline, a doua soţie a lui argan), Florina Bulgaru (Angelique, fiica lui argan), Luiza Toma (Beralde, sora lui Argan), Andu Axente (Cleante, iubitul lui Angelique), Laura Iordan (D-na Diafoirus, medic), Bogdan Bucătaru (Thomas Diafoirus, fiul d-nei Diafoirus), Lana Moscaliuc (Louison, fetiţa lui argan), Adrian Dumitrescu (Purgon, medicul lui Argon) şi Florentin Roman (D-nul de Bonnefoi, notar). Lor li se alătură balerinii: Raimonda Potlog, Larisa Samsonov, Dora Spirescu, Mădălina Stahei, Cristiana Drăgan, Daniela Gârbăcea şi Andreea Ţuţui. Coregrafia piesei este semnată de Oana Pisaroglu, iar pregătirea muzicală este asigurată de Inga Postolache. După ,,Hotelul dintre două lumi’’, primul spectacol regizat de actorul Cristian Gheorghe cu trupa de la Galaţi, abia acesta ne convinge că intenţiile lui de a regiza nu-s doar un moft. Pentru că ,,Bolnavul închipuit’’ chiar are o structură regizorală solidă, făcută cu mai multă îndrăzneală şi cu o reaşezare originală a semnificaţiilor piesei în contemporaneitate. Argan nu este doar victima lui Purgon, ipohondria lui şi modul nesănătos de a trăi fiind întreţinute de frica pe care o are faţă de ceea ce ar putea consuma, dar şi de neîncrederea lui în medicină. El îşi doreşte un ginere medic tocmai pentru a se apăra. Ba chiar se documentează singur fiindcă în adâncul lui el visează să devină medic, aşa cum şi spune într-un scurt text la final – alipit de regizor şi care chiar face corp comun cu piesa. De aceea camera lui Argan, toată albă, arată ca un laborator de studii şi experimente ştiinţifice. Pe pereţi sunt planşe cu desene reprezentând anatomia corpului uman iar mobilierul este construit pe aceeaşi idee de reprezentare. Scaunul cu rotile, arătând ciudat de parcă ocupantul lui se pregăteşte pentru o călătorie în cosmos, este încărcat de alte mici obiecte pe care Argon trebuie să le aibă la îndemână pentru a-şi economisi orice efort de mişcare. Răsturnarea de situaţie de la final când totul pare să se fi petrecut într-un spital de nebuni lansează o proiecţie asupra societăţii alienate în care trăim. Când nu mai ştii cum să te aperi de ,,invenţiile’’ industriei alimentare, de bombardamentul de informaţii şi reclame menite doar să destabilizeze un monopol al pieţei în favoarea altuia, când lumea pare să se fi întors pe dos, cu alte cuvinte. Montarea de la Constanţa are şi o faţetă exotică, dată nu doar de costumele şi scenografia Lăcrămioarei Dumitraşcu, cât şi de atmosfera de carnaval instalată prin intervenţia intermitentă a balerinilor. Coregrafia făcută de Oana Pisaroglu are meritul de a se încadra perfect în ţesătura spectacolului şi de a-i da un anumit ritm şi farmec. De altfel, baletul carnavalesc şi muzica sunt singurele elemente păstrate din maniera în care erau jucate piesele lui Molière la curtea regelui. Marian Adochiţei, jucându-l pe Argan, este foarte aproape de un mare rol, într-o compoziţie fără cusur. Dana Dumitrescu şi Luiza Toma au o vervă molipsitoare şi emană un umor sănătos. Florina Bulgaru şi Andu Axente reuşesc să facă un cuplu de îndrăgostiţi credibil care emoţionează iar Georgiana Mazilescu, întruchipează portretul femeii viclene care pendulează foarte uşor între femeia-înger şi femeia-demon. Lana Moscaliuc prin apariţiile ei episodice, de o stranietate grea, prin obsesiile şi temerile ei scoate la suprafaţă un Argon insensibil şi neînduplecat. Tuşa puternică pe defectele personajelor, fără a se înclina spre umorul facil, cât mai ales pe caricaturizarea lor, uşorul viraj spre suprarealism, cât şi pofta de joc a actorilor fac din această montare una din variantele bune ale Bolnavului închipuit, cu un succes garantat la public.

Teatrul Odeon Bucuresti - Pyramus & Thisbe 4 you dupa William Shakespeare. Regia: Alexandru Dabija. Traducerea- Andrei Marinescu; Scenografia- Cosmin Ardeleanu; Visuals - Casa Gontz; Distribuţia: Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Ana Maria Moldovan, Paula Niculiţă, Rodica Mandache, Mihai Smărăndache, Marius Damian, Pavel Bartoş, Ionel Mihăilescu, Gabriel Pintilei, Mircea Constantinescu (actori) şi Dan Iosif (regizor tehnic), Victor Cociociorbă, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Ion Iosif, Constantin Neagu (maşinişti), Dumitru Neagu (recuziter). La Gala Premiilor UNITER Alexandru Dabija a fost desemnat, cu această piesă, ca fiind cel mai bun regizor al anului 2009. Folosindu-se de scena meşterilor din ,,Visul unui nopţi de vară’’ de William Shakespeare, Alexandru Dabija despică firul teatrului în patru şi chiar în patru variante: cea a travestiului, a şcolii de teatru, a teatrului social-amatorist şi a truditorilor din spatele scenei. Nu întâmplător a ales ca pretext ,,Prea lamentabila comedie şi tragica moarte a lui Pyram, cît şi a Thisbei", o scenă uşoară, menită să distreze. Distracţia se transformă de la o scenă la alta în pamflet gros care şfichiuieşte în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu scapă! De la publicul spectator, cel de pe scenă, unde Theseu şi Hippolyta, la început sunt gay, apoi lesbiene – în contradicţie cu travestiul actorilor, ceea ce îţi dă de gândit – plus reacţiile lor şi ale curtenilor la fiecare ,,montare’’. Nici ifosele şi criteriile regizorilor în a-şi alege actorii, nici sterilitatea spiritului lor creator sau chiar a duhului lor care se manifestă printr-un limbaj pompos (,,subminarea codului percepţiei’’) cum nici metehnele şi pretenţiile actorilor nu-s menajate. Se face haz de necaz până la băşcălie şi glume usturătoare pe seama coproducţiilor inter-etnice. Fiecare dintre cele patru secvenţe, deşi sunt diferite prin viziune şi modul de joc, păstrează în ele aceeaşi structură teatrală ceea ce arată că teatrul nu s-a schimbat în esenţă. Ultima secvenţă, cea a oamenilor din spatele scenei, este singura scenă care lasă loc emoţiei să acopere râsul. Aproape că nu crezi că nu sunt actori, chiar dacă jocul lor e mult mai stângaci, însă faptul că la ei nu s-a lăsat la vedere actul substituirii în personaj, chinurile facerii personajului, a creat impresia de autentic. Spectacolul are un puternic aer de improvizaţie (chiar şi prin decor) şi de spontaneitate, dar în fapt el este ca un eseu care te lasă puţin perplex şi dezorientat privind raportarea la teatru din perspectiva omului de teatru, dar şi a spectatorului.