miercuri, 23 martie 2011

ÎNTRE CORZILE VIEŢII

Ateneul Tătăraşi în parteneriat cu Centrul Cultural German sunt producătorii spectacolulului de teatru ,,Inimă de boxer”, autor Lutz Hübner, regia Radu Ghilaş. Lutz Hübner este dramaturgul cel mai jucat pe scenele din Germania şi piesele sale au fost traduse în peste zece limbi. De ceva vreme sunt mulţi actori care trec şi în extrema regiei de teatru, dar puţini care au intrat cu adevărat în rândul regizorilor. Dincolo de o flexibilitate în a lucra cu actorii şi de a decripta corect un text e nevoie de creativitate, de multă imaginaţie, or aici intervine departajarea. Radu Ghilaş face un spectacol curat şi corect, într-o lectură a textului la prima vedere, foarte alert şi cu trecere la public. În maniera aleasă de Radu Ghilaş, cu supratext care interpune povestea în cadrul unui meci de box real, se reduce impactul psihologic şi se marşează pe acţiune. E prea explicită intenţia regizorală şi prea la prima mână, ingenioasă de altfel şi cu multă adrenalină Se câştigă teren în zona ritmului şi se pierde în cea a emoţiei, dar mesajul stă în picioare. Viaţa e ca un ring de box, mai ales pentru un fost boxer ajuns la vârsta senectuţii, care nu se dă bătut de un tânăr cu aere de macho. Din spatele sălii, învăluiţi în fum, intră cei doi boxeri în ringul conflictului dintre generaţii. Ei sunt însoţiţi de instructorii-prieteni care îi încurajează sau consolează, după caz. Ca la un meci care se respectă, prezentatorul anunţă cu surle şi trâmbiţe începutul fiecărei runde. Nu lipseşte nici pata de culoare dată de o fată frumoasă, blondă şi cu picioare lungi, dar şi cu un trandafir în gură, şi care dă startul începerii rundelor.



Nu am văzut acele tăceri care să-ţi rupă inima, dincolo de o demonstraţie care-ţi arată negru pe alb că viaţa e o luptă chiar şi atunci când ţi se pare că adversarul e un om terminat. Nu mi-a fost nici o clipă milă de Leo şi nu l-am certat în gând pe Jojo, dar m-am deconectat de la un capăt la altul al spectacolului. E mult, e puţin? Dacă la ,,În container’’, Radu Ghilaş şi-a pus o amprentă creativă pe spectacol, aici nu a făcut decât să dea mură-n gură spectatorului dornic de reţete tradiţionale şi astfel să servească un public larg. Nu a căzut în extrema diletanţilor, dar nici nu a rupt inima regizorilor deja împământeniţi. A fost cât se poate de în litera meşteşugului. Or, când un actor se înhamă la a face şi regie, cel puţin eu mă aştept să aibă ceva nou de spus. Dar dacă Radu Ghilaş nu şi-a propus mai mult decât atât în proiectele sale, eu nu pot decât să bifez că a reuşit. Mi-aş fi dorit să mă impresioneze mai mult relaţia dintre bătrânul boxer şi tânărul cu aere de uşuratic. Fiindcă din confruntarea întâmplătoare a celor doi se naşte o prietenie, se petrece un transfer de lecţii de viaţă. Întâmplătoare spun pentru că Jojo este trimis doar să zugrăvească habitatul temporar al bătrânului, pentru a-şi ispăşi o pedeapsă despre care aflăm ulterior că n-a comis-o el, ci că doar şi-a asumat-o pentru a ,,creşte’’ în ochii unei fete pe care-o iubeşte în tăcere. Şi, cum spuneam, actorii sunt destul de bine modelaţi. Mai ales Toma Moraru care îşi dă tot sufletul pe scenă. Care dă un croşeu de dreapta (am zis bine?) tăcerilor misterioase ale bătrânului. Fiindcă sunt multe tăceri care seamănă cu un perete (nu acele tăceri care să-ţi facă pielea de găină), dar despre care aflăm mai târziu că sunt justificate. Păi, cum era să vorbească bătrânul când toată lumea ştia că el a suferit un atac cerebral? Ar fi fost imediat transferat la un alt azil, având la activ şi un atac violent faţă de unul dintre angajaţi, atac provocat de altfel de un atac verbal al acestuia. De apreciat diversitatea mişcării scenice în condiţiile în care Jojo, practic, susţine o bună bucată de timp un monolog. De apreciat felul în care jonglează cu scara şi bidineaua fără să ajungă să dea nici o dungă de var pe perete, doar în batjocură pe hainele bătrânului. Mult mai de apreciat, trecerile lui de la cald la rece, de la imaginea de golănaş de cartier la cea de bărbat sensibil, naiv, dar cu inimă mare şi caracter. Nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre Emil Coşeru, al cărui joc nu a fost la fel de potrivit. El a jucat mai mult un bărbat în toată puterea, împăcat cu toate şi n-am văzut la el nostalgia vremurilor trecute, chinul singurătăţii şi dorul de ducă. Şi nu cred că Emil Coşeru nu şi-a înţeles personajul. Numai că în acest spectacol s-a decantat mai mult comicul situaţiilor, cel de limbaj în special, şi spectaculozitatea. Relaţia celor doi nu este îndeajuns de construită, urcuşul spre prietenie se face repede şi se pierde fundalul afectiv. Foarte bun este şi studentul Ionuţ Cornilă, în rolul prezentatorului. În rolul antrenorilor, Gelu Zaharia este mult mai sigur pe sine şi mai firesc decât Alin Popovici. Nici studenta Elena Zmuncilă nu face o figură rea. Decorul a fost în ton cu spectacolul, uşor demontabil, alcătuit din bucăţi de pereţi care au fost smulse pe parcursul celor patru runde, astfel ca la sfârşit să rămână doar ringul. O idee ingenioasă şi imprevizibilă, de altfel, până să zăreşti corzile roşii. Una peste alta, spectacolul de la Ateneu este unul onorabil, făcut să-ţi ia ochii şi să te pună pe gânduri mai puţin, dar cu trecere la spectatori de toate vârstele.

Ateneul Tătăraşi, Iaşi: ,,Inimă de boxer”, de Lutz Hübner, regia: Radu Ghilaş;
Scenografia: Delia Andrieş; Light design: Petruş Rogojinschi; Distribuţia: Emil Coşeru, Toma Moraru, Gelu Zaharia, Alin Popovici, Elena Zmuncilă şi Ionuţ Cornilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu