sâmbătă, 26 februarie 2011

JUCĂRII STRICATE

Biljana Srbljanović, născută la Stockholm, Suedia, este politician şi lector la Facultatea de Artă Dramatică din Belgrad pe care a absolvit-o în 1995. Prima ei piesă scrisă în 1997, ,,Trilogia Belgrad’’, a înregistrat un succes uriaş în Serbia la Drama Iugoslav Theater şi a fost jucată în Italia, Germania, Austria, Elveţia, Belgia, Anglia şi în ţările scandinave. Scrisă în 1998, ,,Poveşti de familie’’ a fost pus în scenă la Belgrad la Atelier 212 şi a fost premiată la Festivalul de Teatru de la Novi Sad. Biljana Srbljanović a primit unul dintre cele mai importante premii ,, The New Theatrical Realities Award’’ iar Teatrul de Revistă german, Theater Heute, a proclamat-o cel mai bun dramaturg al stagiunii 2005-2006. Deşi nu a scris mult, piesele sale se joacă în peste cincizeci de ţări, dar, paradoxal, mai puţin la ea acasă, fiind o persoană controversată din cauza spiritului ei combativ.
Când ai în faţă un text greu care impune o problematică tăioasă şi inedită prin modul de abordare, e mult mai dificil să-l stârneşti pe spectator, să-l duci în tenebrele propriilor lui greşeli şi experienţe, dacă nu uzezi de emoţia şi trăirea actorilor. Ceea ce în acest spectacol au fost servite din plin. Şi nu oricum: într-un ciudat amestec de umor negru şi realism crud. Toţi am fost copii, toţi ne-am jucat, toţi purtăm în noi amprentele copilăriei, dar câţi dintre noi retrăim copilăria alături de copii noştri? Şi până unde ducem această retrăire? De cele mai multe ori păstrăm doar inocenţa copilăriei, partea ei luminoasă. Şi uităm un lucru esenţial: copilul, prin jocurile lui, îi imită pe cei mari iar imitaţia este prima lecţie de viaţă. Copii se joacă în serios, ei cred în jucăriile lor şi trăiesc experienţe de viaţă. Adulţii cei mai apropiaţi, mama şi tata, sunt modelele lor de neînlocuit. Nimic mai simplu decât atât. Dar cât de greu e să te priveşti ca pe modelul fiului tău! Şi cât de uşor este să-i ceri fiului tău să fie un copil model, comparându-l doar cu alţi copii! Adulţii sunt în terenul de joacă al copiilor, nimeni altcineva!, dar în terenul adulţilor jucăriile sunt stricate demult de parcă niciodată nu ar fi fost vii. Aceste corzi au sunat în spectacolul trupei de la Teatrul ,,Andrei Mureşanu’’ din Sfîntu Gheorghe.


Adolescenţa lui Voin, Milena, Andrei şi Nadejda e o trecere prin anticamera modelelor lor: părinţii. Modele care, din păcate, de multe ori, nu-s de urmat. Atelierul dezafectat al tatălui lui Voin este locul lor de joacă. De cele mai multe ori însă este locul de pedeapsă imaginară a adulţilor de către copii. Ei repetă scene autentice de familie cu o uşoară tentă de parodie şi fără a lăsa impresia că ipostazele de tată şi mamă le-ar displăcea, astfel încât cele două faţete de copil şi adult se suprapun până la identificare. Dezacordul faţă de adulţi este punctat abia în finalul poveştilor: părinţii sfârşesc tragic, ori într-un accident de maşină sau într-un accident stupid (tatăl înecat cu o bucată de măr ), ori ucişi cu bestialitate de propriul lor copil. Fiindca, nu? Ce-au învăţat ei cel mai bine de la părinţi? De la o generaţie tembelizată de comunism, de sărăcie, de tranziţie, de război, de teama de şomaj, de concepţiile discriminatorii privind condiţia femeii? Frica. ,,Capul în nisip, fundul la perete! Oamenii sunt duşmanii omului!’’, ,,nu văd, nu aud şi mai ales, nu gândesc’’ – sunt conceptele fundamentale ale reuşitei în viaţă dictate de părinţi, copiilor.


Pentru Milena şi Voin care au repetat până la identificare rolul mamei şi al tatălui este de neînţeles atitudinea curajoasă a lui Andrei în faţa scuturilor poliţieneşti. Pentru ei Andrei nu poate fi decît ,,un trădător şi un drogat mituit de capitalişti, de Kohl şi de Clinton’’. Ierarhizarea socială se petrece şi la scara mică a terenului de joacă. Fetiţa străină, de pe altă stradă, este câinele de companie al Milenei. Ea nici nu îndrăzneşte să le vorbească şi îşi spune povestea tristă desenând cu creta pe asfalt. Cristian Ban a mizat pe jocul actorilor, dar a şi fluidizat scenele într-o aşa manieră încât şi acolo unde exista o lipsă de cursivitate a poveştii a găsit trecerea potrivită de la o scenă la alta. Atenţia asupra detaliilor şi a accentelor i-au conferit spectacolului culoare şi organicitate: tăceri pline de sens, uneori şi de poezie, accentele puse pe gesturi (Nadejda îşi şterge podul palmei după ce a ,,făcut dragoste’’ cu Andrei), eliminarea unei păpuşi din plutonul de păpuşi atârnate pe frânghie de fiecare dată când Nadejda suferea o dezamăgire, dar şi semnificaţie a maturizării lor precoce etc. Scenografia nu este spectaculoasă, dar este autentică şi creează atmosferă: un service de maşini, cu semne de circulaţie ruginite, cauciucuri şi bucăţi de maşini defecte, multe portiere cu desene sugestive, frânghii cu rufele familiei întinse la uscat, păpuşi aruncate pe jos sau agăţate pe frânghie. Chiar de la intrare, înaintea începerii spectacolului, Nadejda ne întâmpină atârnând ca o jucărie stricată în colacul unui cauciuc agăţat de podul scenei. Costumele respectă aceeaşi linie, dezvăluind mediul social al personajelor: clasa socială de mijloc. Muzica este ca o partitură scrisă special pentru acest spectacol, deşi e un amestec de genuri, şi funcţionează ca un fundal ce reliefează mişcarea scenică; începe cu melodia unei cutii muzicale, dar la un moment dat se aude şi un cântecel cântat de o fetiţă.


Energia debordantă a Ioanei Costea, alternată de o reală sensibilitate, cu multe nuanţe, dar şi chipul ei ingenuu, dau credibilitate şi substanţă personajului Mama – Milena. Deşi mai dificil, rolul câinelui este atât de bine exprimat de Fatma Mohamed încât rochia ei albastră şi ciorapii galbeni par invizibile şi vedem doar chipul ei contorsionat şi privirea de animal hăituit ca după aceea, când este acceptată de clanul celor trei, să se transforme ca prin farmec într-o fată frumoasă. Daniel Rizea îşi însuşeşte cu brio aroganţa, brutalitatea şi autoritatea tatălui, dar şi blândeţea, naivitatea şi vioiciunea lui Voin. Teribilismul, obrăznicia, violenţa, dar şi sensibilitatea lui Andrei sunt foarte bine redate de Sebastian Marina.


Lepădarea de copilărie se face din ce în ce mai agresiv. Pubertatea îşi arată colţii hormonali. Nemulţumirea faţă de mediul social în care trăiesc cei patru atinge cote morbide, însă gustul pentru violenţă e mai mult afişat, ei visând totuşi la o lume mai bună. În jocul lor, la final, Andrei şi Nadejda pleacă în Norvegia şi, deosebit de ingenios!, drama lor este transferată în sală. Tatăl-copil îl sună pe Andrei şi îl roagă să asculte ceva, aplauzele spectatorilor, în timp ce el strigă ,,bravo Andrei! Ai reuşit!’’. Fiindcă, nu? Suntem tot într-o ţară de Est, ca şi autoarea, şi mulţi dintre tineri, neavând nici o perspectivă aici, migrează în lume. ,,Poveşti de familie’’ este un spectacol percutant prin lecţia de viaţă pe care o serveşte într-o caligrafie scenică emoţionantă.


Teatrul ,,Andrei Mureşanu’’ din Sfîntu Gheorghe – ,,Poveşti de familie’’ de Biljana Srbljanović; Regia: Cristian Ban; Scenografia: Cristina Milea; Regia tehnică : Lidia Baciu; Lumini: Bakó Zsigmond; Sunet: Vaszi Attila; Distribuţia: VOIN – Daniel Rizea, MILENA – Ioana Costea, ANDREI – Sebastian Marina, NADEJDA – Fatma Mohamed.

vineri, 25 februarie 2011

BUFNIŢA SINGURĂTĂŢII

Elise Wilk, a căştigat concursul DramAcum 5 (2008) cu piesa "S-a întâmplat într-o joi" şi a beneficiat de un spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia Alexandru Berceanu). "Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat" este a doua piesă scrisă de ea, inspirată dintr-un caz real, semnalat într-un cotidian din Iaşi, despre un bărbat care şi-a părăsit familia din dragoste pentru Madonna, fiind convins că ea ar fi sufletul lui pereche. Folosindu-se de această întâmplare ieşită din comun, Elise imaginează viaţa acelei familii unde ar fi putut mocni o aşa deviaţie. Şi nu a găsit-o prea departe, ba pare a fi chiar prototipul a aproape oricărei familii din zilele noastre, cu toate tulburările şi rutina ei. Trupa teatrului "I. D. Sîrbu" din Petroşani, nu demult revigorată cu zece actori de la Facultatea din Cluj, ar merita mai multă atenţie din partea criticilor, fiindcă aici chiar se face teatru. Poate că nu toate spectacolele îi ies ca la carte, poate că unele alunecă prea mult pe panta publicului, însă aici există acea dragoste de teatru şi acea poftă de a juca din toate puterile. Pe Eugen Făt îl ştiam de la Galaţi, aşa că am străbătut atâta drum convinsă că voi avea ce vedea. Numai pe Elise n-o cunoşteam, o fată cu o figură de şcolăriţă cuminte şi retrasă care te ia prin surprindere cu talentul ei de dramaturg. Cred că e cel mai matur spectacol al lui Eugen, mai plin de culoare şi de substanţă, şi cel mai complet; în el găseşti şi sensibilitate şi comedie şi tragedie şi imagini teatrale de o mare frumuseţe, dar şi emoţie de profunzime. Chiar dacă nu a păstrat textul întreg al piesei, în paginile lipsă a adus simboluri de o mare frumuseţe, unele filmice (zborul păsărilor, ploaia sau imaginea trenului în viteză din cadranul ferestrei), altele obţinute prin combinaţia lumină-dans-mişcare şi toate înnobilate de o muzică specială. Dacă ar fi avut şi un coregraf pentru mişcare, altfel ar fi stat lucrurile. Începutul nu ar mai fi părut trenant şi pasajele de mişcare-dans ar fi avut un plus de coerenţă cu toate că stroboscopul mai acoperea din mişcarea haotică iar efectul obţinut era pe aproape de adevăr. Pentru că ideea de mişcare a fost bună: familia funcţionează robotic, ca într-o centrifugă a maşinii de spălat. Însă, de cele mai multe ori, mişcarea-dans descrisă nu face decât să trepideze puţin pauzele dintre scene. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre dansul-zbor al fetei, pus în valoare de cadrul luminilor şi al proiecţiilor filmice de o stranietate poetică. Şi mai sunt destule lucruri care merită punctate şi care îţi dau acea senzaţie de viu, de adâncire în intimitatea, temerile, frustrările şi speranţele învolburate anemic în celula unei familii măcinate de lipsuri materiale. Şi toate într-o notă predominant comică, dar de un comic ce scoate la suprafaţă culorile gri ale vieţii. Mama se descurcă aşa cum poate să facă rost de bani după ce s-a închis fabrica şi au rămas amândoi şomeri, tatăl este lipsit de orice perspectivă, dar şi de voinţă, iar fiica este în căutarea unei soluţii extreme care să o rupă de viaţa anostă de funcţionar prost plătit. Cam astea-s şi coordonatele unei familii obişnuite din România. Pentru că aşa trăim mai toţi, într-un naufragiu financiar care-şi pune sigiliul pe bucuria de a trăi. Şi relaţiile devin fragile iar preocupările fiecăruia devin groteşti. Tatăl decupează poze cu Madonna şi le lipeşte într-un caiet pe care-l ţine ascuns, îi scrie scrisori divei lui imaginându-şi că vorbeşte cu ea şi coase ochi animalelor-jucării pentru a strânge banii necesari să meargă la concertul ei din Bucureşti. Mama, dimpotrivă!, află din „Cosmopolitan” că în viaţă totul e posibil, numai să gândeşti pozitiv, este înnebunită după reclamele TV, cumpără talismane care să le aducă prosperitatea şi fericirea, le controlează viaţa celor doi şi se comportă ca un dictator, dar în realitate este o femeie ştearsă, şleampătă, acră care nu mai are nimic de dăruit şi de primit. Fiica îşi face poze în costum de baie sperând că într-o zi fotografia ei va apărea în vreo revistă care să o arunce pe vreun podium, vrea să se angajeze într-un bar din Cipru sau să se mărite cu un bărbat mai în vârstă din Canada pe care l-a cunoscut pe internet, dar în realitate e încurcată cu bărbatul vecinei de deasupra apartamentului lor şi se plictiseşte de moarte când el nu are nevoie de ea.



Povestea nu are nimic spectaculos în ea, dincolo de fuga nebunească a tatălui, însă felul în care este încărcată cu detalii, care frizează absurdul uneori, felul în care personajele se apropie unele de altele şi se desprind imediat pentru a intra fiecare în lumea lui de iluzii morbide, îi dau un farmec aparte. Toată avalanşa se porneşte când maşina de spălat se defectează şi nu sunt bani să fie înlocuită. Atunci fiecare îşi aduce aminte de greşelile şi neputinţele celuilalt, dar mai ales mama care nu iartă şi nu înţelege pe nimeni. Ea caută soluţii magice, se lasă păcălită de escroci orientali care-i vând tot felul de ciudăţenii aducătoare de noroc şi le impune şi celorlalţi să fie la fel ca ea. Suprafeţele acestui spectacol sunt ca un abur, prin poezia lui, dar starea pe care-o emană personajele te ţin încordat. Pentru că actorii îşi duc personajele până la capăt cu destulă nonşalanţă. Cel mai bun joc îl face Anca Maria Ghită care te face să crezi că nu are mai puţin de 50 de ani şi că e o femeie obosită şi înrăită de viaţă pe care-o întâlneşti zilnic, mai ales pe scara blocului. Raluca Mara este toată numai suflet şi nerv, are şi o plasticitate bună a corpului şi nici o clipă nu şi-a lăsat personajul în altă parte, dar nu are şi aceeaşi amprentă puternică a vocii. Nicolae Vicol este ceva mai stângaci şi mai nesigur pe el, încercând un joc de marionetă trasă de sforile nevestei, dar care rămâne descoperit în lipsa prezenţei ei, mail ales în scena întoarcerii către casă. Sunt multe scene cu cheie iar unele se repetă ca un laitmotiv: ritualul monoton al cinei şi al ungerii pâinii cu unt, apariţiile intermitente ale bufniţei (Radu Tudor) sau cele în care fiica nu face altceva decât să prindă muşte de dragul iubitului ei care are o afacere de exportat muşte la un bar din Monaco. Cea mai lucrată scenă este cea în care ei îşi amintesc de tinereţe, de vremea când amândoi munceau în fabrică, iar mama povesteşte despre cum lucra ea la strung, cu atâta pasiune şi cu vizibil substrat erotic care-l trezesc din amorţire până şi pe el. Şi decorul este bine ajustat cu personajele. Apartamentul are trei camere albe, amintind de un spital, şi fiecare cameră glisează înspre spectatori, în momentele cheie, de parcă ar face corp comun cu locatarul ei. În camera fiicei sunt o valiză şi cărţi întinse pe jos, bune de presat muştele, de parcă ea s-ar afla acolo în tranzit, iar visul ei vine pe fereastră sub forma păsărilor în zbor sau a uni tren în plină viteză. În camera mamei sunt maşina de spălat, televizorul şi masa. Aici este şi locul de întâlnire al familiei. În camera tatălui nu-s decât patul, un dulap şi zâmbetul Madonnei întins pe toţi pereţii. Foarte bine realizat este şi costumul bufniţei. Apariţia ei este misterioasă şi înfricoşătoare. Ea spune ceva ce personajele nu aud sau nu vor să audă şi doar spectatorii ar putea auzi. Ar fi bine dacă acest spectacol ar putea fi jucat şi pe alte scene pentru că, fără a fi un spectacol extraordinar, are tot ce-i trebuie pentru un teatru adevărat.


Teatrul "I. D. Sârbu” Petroşani: "Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat"
de Elise Wilk.
Regia: Eugen Făt
Scenografia: Radu Alexandru
Costume: Vioara Bara
Distribuţia: Nicolae Vicol, Anca Maria Ghită, Raluca Mara şi Radu Tudor.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Visele mele povestite de lana

(din volumul Cartea lumilor dispărute, în curs de apariţie la editura Tracus Arte)

BRĂILA ŞI TRANDAFIRII ROZ

pe aleile strîmte
din partea medievală a brăilei
cu frontoane scorojite şi ferestrele oblonite
cu flori revărsate pînă aproape de macadam
eu şi lana încercăm să auzim tropotul cailor de pe vremuri
şi chiar urcăm într-o trăsură de lumină
capitonată cu rozul trandafirilor de pe garduri
lana spune că ,,dacă miroşi parfumul lor începi să rîzi’’
scările care duc spre faleză
îi dau lanei o nostalgie de femeie abandonată
care-o face să-mi spună poveştile ei de dragoste
pe fiecare treaptă întîlnim cîte un bărbat
care s-a aruncat în valuri
pe ultima treaptă în ochii lanei
cresc doi fluturi albaştri
în zarva bîlciului rustic de pe faleză
sfîrîie micii şi muzica
şi e o veselie de nedescris
fluturii lanei zboară de la o masă la alta
de la o tejghea la alta
lana vrea gogoşi umplute cu dulceaţă de trandafir
dintr-o tufă întreagă de trandafiri roz
lana e mofturoasă
nimeni nu mai face asemenea delicatese
vaporaşele-restaurant se leagănă cu perdelele lor de lumină
în ritmul dunării şi al lui Strauss
nici nu ai crede că trăim într-un secol al vitezei
pentru o clipă
ne mulţumim pînă la urmă cu nişte gogoşi donuts
atît de fine şi de sintetice
şi cu splendoarea brăilei care dă pe dinafară.


DRUMUL SPRE GARA BRĂILEI

drumul spre gară îl facem
ca şi cum am urca un munte
sau am fi cu picioarele legate în saci de pînză
la un concurs din curtea şcolii
am vrea să ne întoarcem
dar nimeni nu spune
ne urmărim una alteia respiraţia
nici un cuvînt despre strigătele noastre înfundate
strada toată pare un carusel în mişcare
la cîte o fereastră cineva nu doarme
îşi omoară timpul
sau cine stie
dinspre faleză răzbate vag vuietul apei
iar trandafirii şi-au ascuns parfumul în pămînt
dinspre cimitirul sf constantin
se aude cîntecul de leagăn al morţilor
iar dinspre hipodrom
un nechezat de cal înaintea unui salt mortal
întunericul miroase a scorţişoară
umbrele lui mă lovesc pe ascuns
şi gîndesc brutal despre lana
îmi pare că are în burtă o mulţime de copii care scîncesc
şi o lovesc cu picioarele
şi nu o lasă să-mi spună ce gîndeşte
aşa cum merge ea şchiopătînd şi privind aiurea
cu ochii lipiţi cu nămol din lacul sărat

brăila dispare înainte de a pleca din ea
aşa să fie oare toate despărţirile.



REVOLTE ŞI LECŢII PE ASFALT

În stradă sînt revolte
protestatarii au ieşit din cămaşa de forţă a tăcerii
e o toamna furibundă şi imprevizibilă
iar dimineaţa aceasta se scurge în canalizare
fiindcă nimeni nu are timp s-o trăiască
poate la amiază
poate seara
sau poate la noapte
îmi voi desface aripile şi voi zîmbi
fără să reproduc imagini stocate pe retină
poate că lana s-a întors de la scoală
cu zîmbetul meu în ghiozdan
poate că ne vom face lecţiile despre viaţă împreună
vom scrie pe asfalt despre ceea ce nu se poate vorbi
şi apoi vom trece pe curat
în văzduh în apă în pămînt în foc
pentru trecătorii grăbiţi să uite încotro merg
oricum lana pînă să ajungă acasă
s-a întîlnit cu mine pe toate străzile pe unde am fost cîndva.


REVOLUŢIA,  MASA DE OPERAŢIE ŞI EUROPA

noi am crezut în revoluţie
atunci eram fericiţi să privim moartea în ochi
deja aveam în ei o umbră de piatră funerară
şi o privire cernită care nu ieşea la spălat
gîndul la revoluţie ne stătuse în cap
ca o boală pe care o iubeam
cu cît ne gîndeam mai mult la ea
cu atît mai puţin credeam
că vom scăpa teferi vreodată
aşa flămînzi cum eram
aşa înfriguraţi cum eram
aşa spălăciţi cum eram
le-a fost uşor să ne fure revoluţia
în învălmăşeala de oameni gloanţe şi zvonuri
lana îşi căuta iubitul printre împuşcaţi
iubitul ei ţinea un nor negru în braţe
şi aiura ceva despre rusia
nimeni nu înţelegea nimic
în nor era înfiptă o floare mare roşie
floarea muşca din lana
revoluţia de la televizor
nu semăna cu cea din stradă întru totul
cea de la televizor era ca un bolnav pe masa de operaţie
care-şi face operaţia singur
libertatea zvîcnea din pămînt ca o spinare de cal
ca un cutremur de aer
lana şi iubitul ei erau împinşi în sus de firele de iarbă
oamenii parcă îşi pierduseră minţile
îşi goleau ura şi furia
înhăţau tot ce-i făcuseră atît de tăcuţi
şi călcau în picioare
frica devenise dintr-o dată un gîndac răsturnat pe spate
cu mii de picioruşe negre ce patinau aerul
ceasurile băteau sfîrşitul şi începutul la aceeaşi oră
clopotele bisericilor mişcau vîntul cu sunetul lor prelung
şi prin spărtura din tricolor ne întorceam faţa către Dumnezeu
mulţi au furat cîte un petic de revoluţie şi l-au vîndut în vest
şi aşa am ajuns noi în europa.


LA FOTOGRAF

Lana stă în rama fotografiei
mama i-a pus părul pe moaţe peste noapte
cu oţet de mere
şi în cîrlionţii blonzi i-a prins funde mari albe de mătase
e îmbrăcată într-o fustă neagră plisată şi bluză albă
poartă pantofi negri de lac şi şosete albe
şi-a scos cravata de pionier şi a aruncat-o în şifonier
cînd să iasă pe uşă
mama nu a observat
în dimineaţa aceea teribilă
cînd avea să meargă în tîrg la fotograf
pentru prima dată
lana o ţine pe ruxandra de mîini cu braţele încrucişate
de parcă ar urma să pornească un dans
zîmbetul ei a pălit puţin de la şocul bliţului
însă chiar şi aşa este irezistibil
ea a mers pe jos pînă în tîrg
drumul e lung şi plin de praf iar soarele îţi sleieşte puterile
ea simte că are două trupuri
unul care merge şi altul care stă
abia în marginea pădurii se odihnesc amîndouă
în pădure sînt multe umbre care se mişcă printre copaci
umbrele au ochi şi o limbă roşie lungă care-i intră sub piele
ea stă cuminte lîngă coşul de răchită al mamei
acolo îşi schimbă şi încălţările
fotograful se uită printr-o cutie
şi îşi acoperă capul cu o pînză neagră ca un bau-bau
lana simte că aerul o strînge
mama oftează şi o sărută pe ruxandra
fotografia va fi gata peste şapte zile
nimeni n-o vede pe lana în fotografie.


NORI CU OCHI NEGRI

lana s-a îndrăgostit
de fratele profesorului de matematică
umblă toată ziua cu capul în nori
norii au umplut toată casa
nu mai găseşti nimic de răul lor
nici o foarfecă să-ţi tai unghiile
să tai norii ăştia cu ochi negri
să tai toate plantele astea ciudate care intră prin pereţi
şi o îmbrăţişează pe lana
privirea lui din nori i se strecoară în glas
şi nu şi-l mai aude
glasul ei se aşază pe orice alt zgomot
să-l liniştească
i se strecoară în obraz
şi nu-şi mai vede mîinile
mîinile ei sînt împletite cu salcia de la poartă
unde ea se întîlneşte pe furiş cu el
cînd toţi ai mei dorm duşi
şi casa se roteşte după somnul lor
jumătate din noapte se face zi
cînd cîinii vecinilor latră a om străin
numai cîinele nostru se gudură pe lîngă iubitul ei
şi-i îmblînzeşte pe ceilalţi cîini
şi încet-încet se face iar noapte
el vine îmbrăcat în soldat şi miroase a praf de puşcă
ea miroase a regina nopţii şi tremură în braţele lui
îşi înăbuşă toate spaimele
apoi stă toată ziua în acea îmbrăţişare ca hipnotizată
deşi o doare şi o face să nu-şi mai amintească nimic din ce i-a spus el
numai cînd trece pe lîngă tufele de regina nopţii
simte un miros ciudat de praf de puşcă.


COVOR DE FRUNZE ROŞII

hîrşîit de mobilă pe parchet
scrîşnet de consoane
bucătăria răsturnată în grădină
şi mîinile mele legate de ea
camera mea plină de vînt
ca o bărcuţă de hîrtie într-o găleată cu apă
hreanul morcovii pătlăgelele țelina sfecla roşie
aşteptîndu-mă să le-nchid ochii în borcane de sticlă
prunele gutuile merele şi lana
chicotind în sîmburii lor
ea nu mă lasă să calc pe norii ei
nu mă lasă să crestez o gură roşie în ardeii iuţi
mă îmbracă în voaluri albastre
şi în pantofi de dans
îmi întinde un covor de frunze roşii
şi-mi pune o muzică care-mi intră în trup
ca un alt trup
mîine vor veni zugravii
si vor vărui toate literele pe care le-am scris
apoi grădina şi cerul
şi nimic nu va mai fi ca azi.


POVESTEA DIN INTERNAT

Lana stă într-un internat
la cel mai mare liceu din oraş
într-o cameră cu şaizeci de paturi
patul ei este lîngă uşă
lana îşi doreşte ca toate fetele să intre şi să iasă pe geam
mai ales noaptea
cînd uşa se deschide şi se închide de zeci de ori
ea doarme iepureşte
visînd mereu că o urmăreşte cineva
cu un picior de lemn
toată noaptea se zvîrcoleşte
încercînd să-i vadă faţa
dimineaţa se trezeşte ultima
mai doarme puţin cînd urmăritorul ei a obosit
iar cînd ajunge la spălător
chiuvetele sînt deja înfundate
cu părul fetelor grăbite să prindă un loc mai în faţă
la rîndul din sala de mese
apa rece îi alunecă pe faţă ca un şarpe
îi taie respiraţia
iar în oglindă printre petele de argint înnegrit
zîmbetul ei tremură şi refuză să-i acopere toată gura.


POVESTEA DIN POD

desenele mele sînt aruncate în pod
printre saci de făină caiere de cînepă şi nuci
unele sînt ronţăite de şoareci sau pline de bube de mucegai
pe cele întregi le-am pus într-o valiză din lemn soldăţească
legată cu sîrmă
în după amiezele toride
iau scara şi mă urc în pod
trag oblonul şi scot o ţiglă din acoperiş
s-o văd pe lana
ea are pe ochi o pînză argintie mare cît cerul
ţesută de păianjenul cuibărit în inimă
cînd deschid valiza păianjenul fuge pe un fir invizibil
şi inima ei se deznoadă
i-am adus plăcinte şi turte făcute de bunica
ei îi place de bunica fiindcă pantofii ei
ne vin şi nouă fără să le punem vată în vîrf
însă azi nu ştiu ce are
pe faţa ei parcă zace un cimitir
mă întreabă de mama
dacă o mai ţin minte
şi dacă mai sînt înfloriţi irişii răsădiţi de ea
lana se îmbracă în rochia de mireasă a mamei
şi îşi pune un voal din perdea
eu deschid patefonul şi pun un disc zgîriat
muzica seamănă puţin cu îmbrăţişarea mamei
şi cu soarele care intră prin spărtură
din ochii ei cresc doi irişi albaştri care ies prin acoperiş.

miercuri, 9 februarie 2011

PROTEST ŞI COMEDIE

(Festivalului Naţional de Comedie, Galaţi, ediţia XXII)

~ publicată în Teatrul azi, nr. 1-2 pe 2011 ~


Oare va deveni o obişnuinţă să spunem că un festival de teatru este îndeplinit mai mult ca o continuare a tradiţiei (a fost primul teatru din ţară care a organizat un astfel de festival în 1976) şi ca o îndatorire faţă de public, din cauza lipsei de susţinere financiară suficientă? Sau va deveni ceva normal să gândim că o atare sărbătoare ar fi o risipă inutilă?! În vremurile pe care le trăim nu m-ar mai mira nimic şi cred că a fost un mare noroc că s-a terminat renovarea teatrului înainte de dezastrul economic şi politic prin care trece România. Cu toate astea, ceea ce s-a încropit a fost net superior festivalului de anul trecut şi asta a fost meritul directorului de festival Marius Zarafescu, al secretarului literar Mona Sandu, al directorul general Vlad Vasiliu şi al directorului artistic Gabriel Constantinescu, principalii oameni din staff-ul festivalului. De data asta, dacă nu şi-au putut permite un juriu competent s-au lipsit şi de juriul ales aleatoriu din public, după experienţa nereuşită de anul trecut. De notat protestul din foaier faţă de starea în care este adusă cultura azi. Citatele despre cultură şi rolul ei într-o societate ale marilor înaintaşi ai vremii, alături de portretele lor, sunt aduse ca mărturie a nezădărniciei omului de teatru, doar-doar va sensibiliza pe cei aleşi care taie şi spânzură după bunul lor plac. Festivalului Naţional de Comedie al Teatrului Dramatic ,,Fani Tardini’’ Galaţi a început trist cu un spectacol aniversar a ,,55 de ani’’, care a fost mai degrabă un spectacol de despărţire de actorii care urmează să părăsească scena din aceleaşi cauze care duc totul de râpă în ţara asta. Fiecare actor vizat şi-a susţinut ultimul recital legitim şi a primit mulţumirile de rigoare, flori şi o diplomă. Nici Ioana Citta Baciu, nici Liliana Lupan, nici Gheorghe V. Gheorghe, nici Grig Dristaru, nu vor mai fi în acest teatru, zi de zi. Emoţionante au fost momentele lor: Citta şi Liliana au recitat câte o poezie, Gheorghe V. Gheorghe a şi cântat iar Grig şi-a pus întrebări despre zilele ce vor urma în viaţa lui de acum înainte, fără teatru. Tristeţea a mai fost cumva ridicată de incredibila voce a fetiţei de 9 ani, Maria Crăciun, de muzica sentimentală a lui Alexandru Jula şi de ritmurile trupei Şcolii de Dans ,,Corazon Latino’’. S-au dat mai multe diplome, pot spune că festivalul a început invers, cu premierea unora şi altora, de complezenţă, n-are rost să le consemnez. Reţin un moment penibil când directorul teatrului a anunţat un premiant, cu introducerea că ar fi singurul scriitor prezent în sală. Era vorba de Dana Potorac care era însoţită de soţul ei, medic, traducător şi un poet foarte bun (membru al USR- Filiala Galaţi-Brăila), Tudor Cristian Roşca. Nu mai contează ce alţi scriitori erau în sală, în acest context. Nu ştiu pentru care fapte a fost premiată dumneaei cu adevărat şi mă refer la fapte de cultură care să aibă legătură directă cu teatrul. 
Primul spectacol din acest scurt periplu prin comedie sau pe aproape de ea, a fost o premieră a teatrului gazdă:  ,,HORA IUBIRILOR’’, a dramaturgului austriac Arthur Schnitzler, regia şi scenografia de Geirun Ţino. Tino Geirun este regizor al unui teatru particular vienez care are şi o şcoală de teatru. Textul foarte bine scris al piesei şi care acum 100 de ani a stârnit imense scandaluri şi chiar chemarea în justiţie, atât a autorului cât şi a actorilor, a cunoscut numeroase reactualizări scenice dramatice şi muzicale, după celebra ecranizare din 1950 a lui Max Ophuls, sub titlul ,,La Ronde’’.  Nici montarea de la Galaţi nu scapă de ispita de a ieşi din litera autorului şi de a adapta piesa la spaţiul geografic şi temporal al jocului. De această dată femeia este în centrul atenţiei şi nu oricum. Femeia este privită în complexitatea ei, în puterea ei de adaptare care duce până la uitarea de sine în faţa bărbatului care nu o priveşte decât ca fiind o victimă a lui. Cele cinci roluri încredinţate Oanei Preda Gheorghe sunt destul de bine duse în zona trăirii autentice, dar nu are destulă forţă pentru a delimita un personaj de altul, o atitudine de alta, de a se rupe cu totul de personajul anterior. Nu i-ar strica să fie ceva mai rea, mai puţin naivă şi înţelegătoare, mai puţin blândă şi fermecătoare, mai sigură pe ea măcar atunci când este manipulată fără scrupule de escrocul sentimental şi de contele înfumurat. Or ea repetă în cinci variante un singur rol: cel de prostituată. Deşi acţiunea se petrece în timpul războiului, problematica dragostei şi a sexualităţii este deschisă în orice alt context istoric. Cei cinci bărbaţi sunt priviţi critic, fără excepţie. Nici unul nu este demn de dragoste şi toţi se fac vinovaţi de degradarea ei, de pervertirea şi vulgarizarea ei. Actorul Ciprian Braşoveanu (cu un joc destul de firesc), în rolul soldatului, este singurul care ar mai putea salva ceva din această imagine negativă a bărbaţilor. Însă el este prea plictisit, prea înrăit de viaţă ca să mai pună preţ pe ceva. Rafinat şi bine tuşat umoristic este personajul bărbatului tânăr, timid şi neexperimentat, jucat de Gabriel Constantinescu. Nici Stelian Stancu nu-şi dezminte personajul lui, tipul bărbatului care promite marea cu sarea până îşi vede prada cucerită. Ceva mai lung, rolul soţului, jucat de Dan Căpăţână, nu are cursivitatea unui personaj întreg şi pare făcut din bucăţi care se dezlipesc de la un registru la altul. De altfel, ar avea toate şansele să fie cel mai exotic şi mai şarmant personaj, dacă n-ar spune unele replici pe deasupra personajului şi dacă ar face play-back. Contele jucat de Vlad Vasiliu chiar are parfum de burghez autentic, nu doar în ţinută, ci şi în joc. Regizoral s-a mers pe stare, pe râsu’-plânsu’ ei, şi pe detalii de comportament, pe scene grotesc-erotice (sugerate), însă transpare o anume rigiditate şi răceală a jocului, dată de insuficienta muncă cu actorul şi asta trage în jos acest spectacol. Îi lipseşte sarea şi piperul, cu alte cuvinte.


Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri’’ din Iaşi a venit cu spectacol ,,NATURĂ MOARTĂ CU NEPOT OBEZ’’, un spectacol de Ion Sapdaru (regie, ilustraţia muzicală şi text). Decor: Gelu Rîşca. Costume: Alina Dincă Puşcaşu. Momente muzicale: Aurelian Andreescu, Cezar Antal. Pop-design: Diana Rău, Radu Firicel. Regia tehnică: Claudiu Aghiculesei. Distribuţia: Volin Costin (Pompiliu), Irina Răduţu Codreanu (Lili), Georgeta Burdujan (Vanda), Anne Marie Chertic (Cesonia), Catinca Tudose (Mirela), Claudiu Aghiculesei (Pizza man). Efectele umorului sănătos se propagă în sală şi stârneşte hohote de râs şi aplauze. Grasul Pompiţă, pe numele lui de alint, trece prin toate chinurile pricinuite de iubirea sufocantă a celor trei mătuşi şi de iubirea respinsă de prostituata Lili. Mătuşile şi-au semnat sentinţa, la propriu,  şi au bulversat toată liniştea nepotului lor când au pus la cale să-i mai îndulcească viaţa acestuia cu o prostituată găsită la mica publicitate. Dincolo de ineditul poveştii, de complicaţiile care decurg după apariţia prostituatei, absolut hilare, există un mod profund umanist de a trata situaţiile în care se găsesc personajele. Grasul este chiar un personaj simpatic, cu mult caracter, bine punctat de jocul foarte autentic şi nuanţat al lui Volin Costin. Nici mătuşile nu sunt nişte personaje antipatice şi rău intenţionate, cât mai degrabă inconştiente de răul pe care îl fac din bunătate. Şi cele trei actriţe (Irina Răduţu Codreanu, Georgeta Burdujan şi Anne Marie Chertic) reuşesc să găsească tonul cel mai potrivit al dulcegăriei lor sentimentale, fiecare dintre ele făcând un rol de compoziţie credibil, fără a uza de semnele exacerbate ale bătrâneţii. Regizoral s-a mizat pe puterea de convingere a actorilor, pe forţa textului  comic şi pe cea a subtextului tragic. Spectacolul de la Iaşi are toate atuu-rile unei comedii bine scrisă, bine regizată şi bine jucată.


Teatrul de Comedie din Bucureşti a prezentat spectacolul ,,Elling,, în regia lui Vlad Massaci. Spectacolul este realizat după romanul ,,Fraţi de sânge’’ de Ingvar Ambjørnsen, tradus de Petre Bokor. Axel Hellstenius - autor de romane şi scenarii - a realizat în colaborare cu Petter Naess (actor, regizor de teatru şi de film şi scenarist) varianta dramatizată a romanului "Fraţi de sânge". Scenografia spectacolului semnată de Andu Dumitrescu este demnă de toată lauda, mai ales că rareori o scenografie funcţională întruneşte şi celelalte condiţii: plasticitate, ingeniozitate şi teatralitate. Apartamentul celor doi, cu strictul necesar de mobilier, asemănător cu cel din ospiciu, alb, glisant, se transformă prin rotire într-un culoar îngust unde se consumă câteva scene, ca în partea lui exterioară să poată fi  folosit pentru a marca strada ca spaţiu de joc. După un tratament îndelung la ospiciu, unde au fost colegi de cameră, Elling şi Kjell Bjarne se instalează în noul lor apartament din Oslo unde vor trebui să înveţe alfabetul primar al convieţuirii în jungla societăţii, în cadrul unui program social de recuperare, monitorizat. Fiecare are povestea lui tristă de copilărie care l-a marcat şi i-a blocat accesul către cele mai banale acţiuni pe care orice om normal le face atât de uşor: de pildă, vorbitul la telefon sau ieşitul în oraş la o plimbare sau la cumpărături. Replici ca: ,, La ce bun să avem un apartament, dacă trebuie să ieşim mereu din el?’’ sau ,,Fiecare trebuie să stea în lumea lui. Lumile se întâlnesc, nu se ating!’’ , exprimă modul celor doi de a privi viaţa şi spectatorii trebuie să înţeleagă că există şi o asemenea percepţie a  lumii şi să o accepte. Şi acceptarea se petrece încetul cu încetul şi cu mari emoţii, înecate uneori în râs amar, dar în cel mai firesc mod posibil. Fiindcă spectacolul este special, fiindcă actorii îşi trăiesc din suflet personajele şi fac nişte roluri de excepţie (Marius Florea Vizante, Sandu Pop) şi fiindcă textul este atât de bine scris, ca rupt din viaţă, încât nu ai cum să nu fii mişcat. Kjell îşi doreşte să iubească, e obsedat de ideea asta pe care şi-o materializează doar povestindu-i lui Elling aventurile lui amoroase, închipuite. Elling se crede un mare poet, nedescoperit încă. Dar cel mai important mesaj al piesei este acela că prietenia şi dragostea îşi fac loc chiar şi la oamenii bolnavi psihic, deşi poate nouă ne par veşnic condamnaţi la singurătate, însă dorinţele, sentimentele şi trăirile lor nu se deosebesc cu nimic de cele ale oamenilor întregi la minte. Ambii inadaptaţi îşi ating visul: Kjell  se îndrăgosteşte de vecina lui, o femeie abandonată de tatăl copilului pe care urmează să-l nască, iar Elling îşi vede o strofă publicată în ziar, dintre poeziile pe care el le strecurase în pachetele de biscuiţi din supermarket.  O distribuţie atât de bine aleasă şi atât de sudată, rareori mi-a fost dat să întâlnesc: Marius Florea Vizante, Sandu Pop, Mihaela Măcelaru şi Şerban Georgevici. Liniştea acestui spectacol, prin aproape inexistenţa coloanei sonore, dar şi prin tonul regizoral folosit, fără nici o stridenţă, autentic, cu multă delicateţe şi atenţie pentru detalii, te pune pe gânduri şi te emoţionează profund.



Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Teatru Cluj Napoca - EDEN, spectacol non-verbal. Spectacolul a fost premiat la Gala Tânărului Actor HOP de anul acesta cu Premiul Publicului la secţiunea grup. EDEN este regizat de  Ionuţ Caras şi Mara Opriş iar distribuţia este alcătuită din actorii: Diana Buluga, Radu Homiceanu, Adina Lazăr, Raluca Mara, Ana Nicolae, Mihail Onaca, Florin Suciu, Andrea Şovan, Raluca Uzunov . Pornind de la motivul biblic al Genezei, spectacolul se remarcă prin coerenţa şi plasticitatea mişcării, prin forţa actorului de a transmite emoţii artistice, prin expresivitatea feţei şi exactitatea gestului, dar şi prin frumuseţea şi ingeniozitatea pasajelor de dans. Spectacolul începe cu facerea lumii, a cerului şi pământului, a plantelor şi animalelor şi continuă cu izgonirea din rai şi neputinţele omului de a-şi răscumpăra păcatul originar, sfâşiat fiind între bine şi rău şi ducându-şi crucea acţiunilor lui. Fără a folosi decor şi recuzită, doar nişte beţe la un moment dat (întrebuinţarea lor sugestivă şi aranjamentul lor creează foarte frumoase imagini teatrale), doar muzică şi lumini, regizoral s-a mizat pe excelenta pregătire fizică şi expresivitatea corporală a actorilor. În această textură estetică chiar şi nuditatea actorilor care-i interpretează pe Adam şi Eva pare ceva firesc. Foarte expresiv şi bine realizat rolul Şarpelui! Păcat doar că la acest spectacol publicul a fost într-un număr îngrijorător de redus.


Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Teatru Cluj Napoca EXIT. Actorii Raluca Uzunov, Radu Homiceanu şi Mihai Onaca, din clasa Mara Opriş şi Ionuţ Caras, promoţia 2010, dovedesc o mare capacitate de metamorfoză şi rezistenţă fizică, fiecare dintre ei interpretând pe parcursul a două ore, cel puţin câte şapte roluri. Pe texte de Eric Bogosian se naşte o poveste destul de frustă şi incomodă a tot ce se poate întâmpla în spatele şi în faţa unei uşi. Aş numi-o povestea uşii care deschide şi închide  cutia Pandorei sau chiar hăul iadului. Derularea rapidă a scenelor, fără a absorbi nici o poveste, cât mai degrabă o sumă de flash-uri  cu puternică tentă justiţiară asupra actelor umane, sunt principalele rotiţe care pun în mişcare spectacolul. Totul este pus sub semnul promiscuităţii, al sarcasmului, al cinismului şi al moralizării de dragul moralei. Nimic nu rămâne neîntinat, până şi spectatorul este pus în această balanţă unde nu există decât o măsură, cea a păcatului, a greşelii. Violenţa verbală sau fizică, interacţiunea uşor forţată cu publicul,  micile scene scabroase, micile poante sau scenele dure, intenţiile pasagere de coregrafie,  care lasă impresia că e făcut la repezeală, improvizat, nu fac decât să supraliciteze o singură miză: peisajul omului decăzut. Lumea sinucigaşilor, a beţivilor, a boschetarilor, a homosexualilor, a criminalilor, a propovăduitorilor de religii, a familiilor dezmembrate, a frustraţilor, a retardaţilor, etc. se revarsă pe scenă ca o avalanşă care nu-ţi lasă loc pentru nici o emoţie, decât o ciudată senzaţie că ceva îţi scapă şi că nu ai cum să aduni toate aceste fragmente, altfel decât prin aprecieri disparate. Ideea cu uşa, care chiar e frumoasă, potenţialul actorilor destul de promiţător, nu întotdeauna pus în valoare aici, o mare poftă de joc, unele costume şi cam atât se pot reţine. Tonul şi mesajele prea declamative, prea multe şi prea amestecate ne lasă dincoace de uşă, din păcate. 
   
Teatrul Dramatic Constanta, BOLNAVUL INCHIPUIT de J.B.P.Molière. Regia: Cristian Gheorghe. Scenografia: Lăcrămioara Dumitraşcu. Distribuţia: Marian Adochiţei (Argan), Dana Dumitrescu (Toinette, servitoarea lui argan), Georgiana Mazilescu (Beline, a doua soţie a lui argan), Florina Bulgaru (Angelique, fiica lui argan), Luiza Toma (Beralde, sora lui Argan), Andu Axente (Cleante, iubitul lui Angelique), Laura Iordan (D-na Diafoirus, medic), Bogdan Bucătaru (Thomas Diafoirus, fiul d-nei Diafoirus), Lana Moscaliuc (Louison, fetiţa lui argan), Adrian Dumitrescu (Purgon, medicul lui Argon) şi Florentin Roman (D-nul de Bonnefoi, notar). Lor li se alătură balerinii: Raimonda Potlog, Larisa Samsonov, Dora Spirescu, Mădălina Stahei, Cristiana Drăgan, Daniela Gârbăcea şi Andreea Ţuţui. Coregrafia piesei este semnată de Oana Pisaroglu, iar pregătirea muzicală este asigurată de Inga Postolache. După ,,Hotelul dintre două lumi’’, primul spectacol regizat de actorul Cristian Gheorghe cu trupa de la Galaţi, abia acesta ne convinge că intenţiile lui de a regiza nu-s doar un moft. Pentru că ,,Bolnavul închipuit’’ chiar are o structură regizorală solidă, făcută cu mai multă îndrăzneală şi cu o reaşezare originală a semnificaţiilor piesei în contemporaneitate. Argan nu este doar victima lui Purgon, ipohondria lui şi modul nesănătos de a trăi fiind întreţinute de frica pe care o are faţă de ceea ce ar putea consuma, dar şi de neîncrederea lui în medicină. El îşi doreşte un ginere medic tocmai pentru a se apăra. Ba chiar se documentează singur fiindcă în adâncul lui el visează să devină medic, aşa cum şi spune într-un scurt text la final – alipit de regizor şi care chiar face corp comun cu piesa. De aceea camera lui Argan, toată albă, arată ca un laborator de studii şi experimente ştiinţifice. Pe pereţi sunt planşe cu desene reprezentând anatomia corpului uman iar mobilierul este construit pe aceeaşi idee de reprezentare. Scaunul cu rotile, arătând ciudat de parcă ocupantul lui se pregăteşte pentru o călătorie în cosmos,  este încărcat de alte mici obiecte pe care Argon trebuie să le aibă la îndemână pentru a-şi economisi orice efort de mişcare. Răsturnarea de situaţie de la final când totul pare să se fi petrecut într-un spital de nebuni lansează o proiecţie asupra societăţii alienate în care trăim. Când nu mai ştii cum să te aperi de ,,invenţiile’’ industriei alimentare, de bombardamentul de informaţii şi reclame menite doar să destabilizeze un monopol al pieţei în favoarea altuia, când lumea pare să se fi întors pe dos, cu alte cuvinte. Montarea de la Constanţa are şi o faţetă exotică, dată nu doar de costumele şi scenografia Lăcrămioarei Dumitraşcu, cât şi de atmosfera de carnaval instalată prin intervenţia intermitentă a balerinilor. Coregrafia făcută de Oana Pisaroglu are meritul de a se încadra perfect în ţesătura spectacolului şi de a-i da un anumit ritm şi farmec. De altfel, baletul carnavalesc şi muzica sunt singurele elemente păstrate din maniera în care erau jucate piesele lui Molière la curtea regelui. Marian Adochiţei, jucându-l pe Argan, este foarte aproape de un mare rol, într-o compoziţie fără cusur. Dana Dumitrescu şi Luiza Toma au o vervă molipsitoare şi emană un umor sănătos. Florina Bulgaru şi Andu Axente reuşesc să facă un cuplu de îndrăgostiţi credibil care emoţionează iar Georgiana Mazilescu, întruchipează portretul femeii viclene care pendulează foarte uşor între femeia-înger şi femeia-demon. Lana Moscaliuc prin apariţiile ei episodice, de o stranietate grea, prin obsesiile şi temerile ei scoate la suprafaţă un Argon insensibil şi neînduplecat. Tuşa puternică pe defectele personajelor, fără a se înclina spre umorul facil, cât mai ales pe caricaturizarea lor, uşorul viraj spre suprarealism, cât şi pofta de joc a actorilor fac din această montare una din variantele bune ale Bolnavului închipuit, cu un succes garantat la public.


Teatrul Odeon Bucuresti - Pyramus & Thisbe 4 you  dupa William Shakespeare. Regia: Alexandru Dabija. Traducerea- Andrei Marinescu; Scenografia- Cosmin Ardeleanu; Visuals - Casa Gontz; Distribuţia: Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Ana Maria Moldovan, Paula Niculiţă, Rodica Mandache, Mihai Smărăndache, Marius Damian, Pavel Bartoş, Ionel Mihăilescu, Gabriel Pintilei, Mircea Constantinescu (actori) şi Dan Iosif (regizor tehnic), Victor Cociociorbă, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Ion Iosif, Constantin Neagu (maşinişti), Dumitru Neagu (recuziter). La Gala Premiilor UNITER Alexandru Dabija a fost desemnat, cu această piesă, ca fiind cel mai bun regizor al anului 2009. Folosindu-se de scena meşterilor din ,,Visul unui nopţi de vară’’ de William Shakespeare, Alexandru Dabija despică firul teatrului în patru şi chiar în patru variante: cea a travestiului, a şcolii de teatru, a teatrului social-amatorist şi a truditorilor din spatele scenei. Nu întâmplător a ales ca pretext ,,Prea lamentabila comedie şi tragica moarte a lui Pyram, cît şi a Thisbei", o scenă uşoară, menită să distreze. Distracţia se transformă de la o scenă la alta în pamflet gros care şfichiuieşte în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu scapă! De la publicul spectator, cel de pe scenă, unde Theseu şi Hippolyta, la început sunt gay, apoi lesbiene – în contradicţie cu travestiul actorilor, ceea ce îţi dă de gândit – plus reacţiile lor şi ale curtenilor la fiecare ,,montare’’. Nici ifosele şi criteriile regizorilor în a-şi alege actorii, nici sterilitatea spiritului lor creator sau chiar a duhului lor care se manifestă printr-un limbaj pompos (,,subminarea codului percepţiei’’) cum nici metehnele şi pretenţiile actorilor nu-s menajate. Se face haz de necaz până la băşcălie şi glume usturătoare pe seama coproducţiilor inter-etnice. Fiecare dintre cele patru secvenţe, deşi sunt diferite prin viziune şi modul de joc, păstrează în ele aceeaşi structură teatrală ceea ce arată că teatrul nu s-a schimbat în esenţă. Ultima secvenţă, cea a oamenilor din spatele scenei, este singura scenă care lasă loc emoţiei să acopere râsul. Aproape că nu crezi că nu sunt actori, chiar dacă jocul lor e mult mai stângaci, însă faptul că la ei nu s-a lăsat la vedere actul substituirii în personaj, chinurile facerii personajului, a creat impresia de autentic. Spectacolul are un puternic aer de improvizaţie (chiar şi prin decor) şi de spontaneitate, dar în fapt el este ca un eseu care te lasă puţin perplex şi dezorientat privind raportarea la teatru din perspectiva omului de teatru, dar şi a spectatorului. 

Când într-un festival la o scară atât de mică ai ocazia să vezi măcar două spectacole din linia întâi, poţi să te declari mulţumit.