duminică, 10 aprilie 2011

URÂT MAI TRĂIM, FRAŢILOR!

Ruxandra Anton în dialog cu Ion Sapdaru 

Ion Sapdaru a absolvit în ’83 Institutul de Teatru din Chişinău - Republica Moldova, iar la 28 de ani a absolvit şi Institutul de Cinematografie VGIK, Moscova, unde a făcut şi Masteratul în regie. Imediat după revoluţie a venit în România şi s-a stabilit la Iaşi, unde s-a angajat prin concurs ca actor al Teatrului Naţional, dar în prezent este angajat regizor la Iaşi şi la Teatrul ,,Mihai Eminescu’’ din Botoşani. A montat numeroase spectacole în diferite teatre din ţară (Oradea, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Constanţa, Bacău, Chişinău, Strapontina). În filmul A fost sau n-a fost este unul dintre protagonişti, alături de Teo Corban şi Mircea Andreescu. Printre numeroasele premii de la alte festivaluri, la Cannes  filmul a obţinut: Caméra d'Or şi ,,Label Europa Cinema’’. Printre premiile importante obţinute ca actor sunt: Premiul pentru cel mai bun rol masculin (Festivalul de Teatru – Ucraina, Festivalul de Teatru Contemporan Braşov ş.a.), Premiul pentru cel mai bun rol masculin (Germania – Cotbus, Franta – Paris, Italia – Roma, Festivalul Filmului de la Siena: Premiul Publicului, Premiul colectiv de interpretare – toate pentru rolul din A fost sau n-a fost). Pentru regie a primit: Premiul pentru regie – Festivalul Naţional de Comedie – Galaţi, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Teatru Piatra Neamţ, Premiul pentru regie acordat de  British Council – Sf. Gheorghe, etc. A mai jucat în filmele: Hârtia va fi albastră (regia: Radu Muntean), California Dreaming (regia Cristian Nemescu), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (regia: Cristian Mungiu), Ho, Ho, Ho / Ho, Ho, Ho (regia: Jesús del Cerro), Amintiri din Epoca de Aur 1şi 2 ( regia: Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu), Francesca (regia: Bobby Păunescu), Concertul (regia: Radu Mihăileanu), Biblioteque Pascal (regia: Szabolcs Hajdu), etc.                                                                                      



R.A. – Ai fost surprins să fii invitat să joci la Las Vegas, la Hollywood? Cum a început aventura asta a ta?, că de un timp văd că drumurile te duc unde nici nu visezi.

I.S. – De multe ori mi s-a întâmplat să fiu abordat pe stradă de oameni care mă felicitau cu ocazia unui succes internaţional de film – premiile de la Cannes, din Germania, Italia – şi la sfârşitul acestor conversaţii, invariabil, îmi urau : ,,la mai mare, vă dorim şi un film la, ştiţi Dumuneavoastră, la Hollywood. Râdeam şi-mi vedeam de treaba mea. Când m-a sunat producătorul american de la Mirage-Film, Andrea Tashler, am crezut că e o păcăleală, se mai fac din astea printre actori. Apoi am înţeles că treaba e serioasă şi m-am speriat. A fost prea abrupt, prea ca în povestea Cenuşăresei. M-am uitat în oglindă şi mi-am pus întrebarea: oare ăştia ştiu cum mai arăt? Ok!, dracul nu era atât de negru, mai filmasem la Hajdu. Echipa, cel puţin în părţile esenţiale, era aceeaşi, subiectul filmului îmi era apropiat, dar faptul că filmările vor fi în America, asta am primit-o ca pe un upercut zdravăn. Bine, n-o să-ţi povestesc emoţiile cu viza, o mie de indivizi mi-au tot povestit ce greu e şi câte acte îmi trebuie. Când am venit la ambasadă am adus cu mine un maldăr de documente care demonstrau că ,,sunt un tip mişto şi nu-mi doresc nicidecum să rămân în SUA’’. Ei, bine!, consilierul de la ambasadă nu mi-a cerut nici una din hârţoagele alea, a zâmbit amabil şi mi-a dat viza în două minute. E de bine!, mi-am zis, dacă şi restul merge tot aşa, chiar o să-mi placă.

R.A. – Las Vegas-ul ăsta e chiar aşa o oază de lumină, ca-n filme?

I.S. – Când avionul a ajuns deasupra Las Vegas-ului era noapte şi aviatorii au stins lumina în salon ca să vedem mai bine ce se petrece jos. Este un ocean de lumină, un spectacol orbitor care, bănuiesc, că se vede şi de pe lună. Filmele nu arată nici a zecea parte din splendoarea adevărată a acestui colos urban. E un miraj în deşert, iar munţii deşertului din jurul Vegas-ului se văd ca în palmă. Este un oraş construit de nebuni pentru nebuni.

R.A – Este a două oară când colaborezi cu Szabolcs Hajdu, după ,,Biblioteque Pascal’’. Ce fel de om e? Ce fel de regizor e? Cum a ajuns să filmeze la Hollywood?

I.S. – Szabolcs este cel mai straniu om pe care l-am întâlnit vreodată. În prezenţa lui te simţi talentat. Devii talentat. Este sensibil, uneori ai senzaţia că nu are piele, că orice adiere de vânt îi dă frisoane. Este ultimul om profund moral pe care l-am cunoscut. Penultimul l-am întâlnit în secolul trecut. Are o voinţă de fier dublată de o delicateţe aproape feminină. Nu l-am văzut mâncând, cred că se hrăneşte ca sfinţii în deşert, cu lăcuste. Într-o pauză la filmări, într-un faimos hotel unde obişnuia să se cazeze Marilyn Monroe am auzit sunetele unui pian. Cineva improviza un jazz teribil, de meseriaş. M-am dus glonţ în cealaltă cameră – cânta Szabolcs. Nu suportă minciuna. Recită în esperanto monoloage din Richard al III-lea. Este cel mai bun regizor de film din Ungaria, a studiat la István Sabó. Anul trecut s-a supărat pe CNC-ul unguresc, şi-a luat familia, soţia şi doi copii, şi a plecat în America, unde îl aştepta fratele său Uldi Hajdu, o altă celebritate a ungurilor, fostul gimnast, campion european şi mondial, acum actor la Cirque du Soleil, actor de film şi producător. Şi care, ca în vechile tradiţii cu doi fraţi care se iubesc, i-a oferit casă, masă şi un sponsor pentru următorul film. Uldi Hajdu îmi aminteşte de Theo van Gogh şi de Mihail Mihailovici Dostoievski. Szabolcs face un film cu un subiect rusesc, cu actori români, dar pe pamânt american. E nebun.

R.A – Aveţi şi actori americani în filmul acesta sau doar echipa tehnică?

I.S. – În film nu avem actori americani. Figuraţie americană, da. Echipa tehnică are 10% unguri şi restul sunt americani.

R.A – Cum v-au tratat?

I.S. – Ne-au tratat foarte bine. Ca pe nişte actori. N-o să divaghez pe tema deosebirii tratamentului aplicat actorilor în ţara noastră şi în America pentru că devin irascibil şi nu e tema interviului nostru, ok?

R.A. – Ce personalităţi ai avut ocazia să întâlneşti la Las Vegas?

I.S. – Nu, personalităţi n-am văzut, cu toate că după emisiunile televiziunii din Vegas iţi dai seama că oraşul e vizitat de supervedete adeseori. Mulţi îşi ţin spectacolele în sălile faimoaselor hoteluri. Am văzut afişe cu Seinfeld, cu Robin Williams, cu Bruce Springsteen...cu DOD, n-am văzut. Am văzut de aproape vila lui Celine Dion. Arăta mai modest decât vila oricărui şef de poliţie din România. Chiar m-am ruşinat pentru marea cântăreaţă şi mi s-a umplut inima de mândrie pentru realizările poliţiei române. Programul filmărilor a fost extrem de încărcăt, nu prea am avut timp să ,,vânăm’’ vedete. Cineva, ne spunea că la Universitatea din Las Vegas urma să vină cu un workshop Robert Redford, dacă am înţeles eu bine, dar bineînţeles că n-am avut timp. Ştii cum e? ,,Hei, mergem să-l vedem pe Redford ?’’ N-am timp.

R.A. – Care ar fi, în mare, povestea filmului şi cum se numeşte el?

I.S. – Filmul , deocamdată se numeşte The Gambler şi este scris de Szabolcs Hajdu după celebrul roman al lui F.M. Dostoievski, ,,Jucătorul’’. Szabolcs a mutat povestea în zilele noastre, la Las Vegas, iar personajele au devenit români. Personajul meu se numeşte Constantin Pop şi e un miliardar de carton din zilele noastre, care vine la Las Vegas cu tot cu fiică, cu amică şi amic, pierde toţi banii şi disperat îşi bagă un pistol în gură.

R.A. – Cu Oana Pellea, Andi Vasluianu şi Ursula Hajdu cum ai colaborat?

I.S. – Bine. Cei trei sunt actori extraordinari, dar şi oameni foarte ca lumea. Distanţa apreciabilă şi dorul de patrie ne-a determinat să râdem la Las Vegas non-stop. Cu Oana poţi să mergi liniştit chiar şi în iad iar cu Andi la cel mai urât razboi. Ursula e o fetiţă cu doi copii, cu soţ regizor şi cu un incendiu continuu în viscere. Este talentată şi misterioasă, ca toate unguroaicele. N-am colaborat, ne-am iubit.

R.A. – Ai avut timp să-ţi pregăteşti personajul sau te-ai trezit peste noapte un altcineva ?

I.S. – N-am prea avut timp pentru că am primit scenariul foarte târziu. Cea mai teribilă fază însă a fost când am descoperit că am în scenariu o căruţă de replici în engleză. I-am scris mai întâi Oanei să-i comunic că nu mai merg în America. Oana a fost fermă, dacă eram prin preajmă cred că-mi dădea şi două palme să-mi revin.
În fine, personajul meu reiese de fapt din toate personajele pe care le-am interpretat în filme. Poate fi lesne comparat cu Primarul din California Dreaming, care nu ştiu cum naiba s-a îmbogăţit şi, atras ca un fluture din est de luminile Vegasului, a plecat într-acolo să-şi încerce destinul. Şi l-a încercat. A pierdut totul: banii, copilul, prietenul şi prietena, demnitatea şi onoarea. A vrut să-şi piardă şi viaţa, dar nu i-a reuşit. A fost al naibii de dificil. De exemplu, nu reuşeam să reţin marca unui soi de whisky - Glenfiddich. Vreo 700 de dolari sticla. I-am isterizat pe toţi pe platou cu chestia asta. Dacă însă vorbim serios, e greu.

R.A. – Eu eram oarecum la curent cu ce făceai tu acolo, de la Ana, şi nu mi-a venit să cred că cineva ţi-a furat aparatul de fotografiat. Cum ai reacţionat?

I.S. –Nu pot să afirm că mi l-au furat. Poate mai stă şi acum rucsacul ăla aruncat pe undeva în hotelul El Cortez iar eu îmi iau păcat. Dar în ziua când mi-a dispărut am fost dărâmat. Aveam acolo vreo două sute de poze. Oana şi Andi s-au lăsat în grija mea, i-am tot fotografiat peste tot, şi-n Vegas şi la Hoover Dam, şi în munţii de lângă Las Vegas şi în hotelul Sahara unde dădeau cândva concerte Frank Sinatra şi Dean Martin. Şi uite că nu avem nici o poză! Norocul nostru este că la toamnă ne întoarcem în Las Vegas pentru finalizarea filmărilor şi atunci sper să refacem fotografiile.

R.A. – Spune-mi nişte lucruri şocante, de pe platou sau de pe stradă. Ştii că mie îmi plac poveştile de viaţă mai speciale şi, mai ales, cum le povesteşti tu.

I.S. – Am filmat la El Cortez scena când pierd un milion şi jumătate de dolari în condiţii aproape reale. Adică am jucat cu dealer adevărat, un băiat foarte talentat, iar în planul doi oamenii chiar jucau pe bune în cazinou. În pauzele de filmări l-am întrebat pe dealer dacă a avut chestii tari la ruletă. Mi-a spus că prin anii ’96 un individ a pierdut 15 milioane de dolari, s-a dus în toaleta de alături şi şi-a tras un glonţ în gură. Altul, a câştigat în douăzeci de minute un milion şi jumătate de dolari. Iată ce poate face soarta cu omul la Las Vegas. Dealtfel oraşul e cam plin de vagabonzi care cerşesc, dar civilizat. Cineva ne-a spus că aceştia sunt cei care au venit la Las Vegas ca personajul meu şi au eşuat lamentabil.

R.A. – La sfârşitul filmărilor cum îţi omorai timpul, atât cât mai era?

I.S. – Am spus că nu prea am avut timp, dar când îl aveam mergeam cu echipa de filmări să stăm în vreun bar din Vegas. Odată am mers la iarbă verde unde Uldi a pregătit un gulaş delicios, iar altă dată am fost la un restaurant country în inima deşertului unde am mâncat o friptură ,,huge’’ cu cartofi prăjiţi ca la crâşmele noastre iar la întoarcere am hrănit măgari sălbatici care îşi băgau boturile fine prin geamurile deschise ale maşinilor şi cerşeau mâncare. Desigur, am jucat şi în cazinouri. Acolo s-a spulberat definitiv pentru mine mitul cu îmbogăţirea peste noapte. Nimeni nu câştigă la Las Vegas, cu excepţia patronilor cazinourilor. Dar americanul îşi pune deoparte în fiecare an vreo cinci-zece mii de dolari pe care vine şi-i ,,sparge’’ într-o mare veselie la Las Vegas. Bea bere, cântă, chiuie ca un cowboy când câştigă zece dolari şi zâmbeşte sincer în lift. Am văzut un orb care ,,păcănea’’ de zor la un slot machine şi ne-am distrat copios.

R.A. – Nu se poate să nu fi mers măcar la un spectacol de teatru. Cum ai cataloga teatrul românesc de ultimă noutate faţă de teatrul american?

I.S. – Am fost să vad ,,KA’’ la Cirque du Soleil! Numai pentru asta ar trebui să–i mulţumesc sorţii că am fost invitat la Las Vegas. Am fost surprins să aflu că sediul teatrului este la Las Vegas. Cirque du Soleil prezintă spectacole în şapte hoteluri din Vegas. Cel mai recent şi cel mai senzaţional spectacol este acest ,,KA’’ prezentat într-o sală uriaşă a hotelului MGM. Este considerat cel mai mare spectacol al secolului. Am observat în primul rând că Cirque du Soleil a făcut un viraj clar spre teatru. Adică elementele de circ sunt din ce în ce mai puţine iar cele rămase sunt contopite într-o magie pur teatrală. Spectacolul nu este deplasabil, are un decor mirific şi o maşinărie infernală, toată la vedere. Iar spectacolul e o luptă a omului cu gravitaţia pe care omul pare s-o câştige. Am plâns amândoi, eu şi Oana, la acest spectacol. Andi, săracul, n-a putut să meargă la spectacol, tocmai filma. Când am ieşit afară am jurat că nu voi mai face spectacole de imagine. Ori le faci ca la Cirque du Soleil, ori deloc. Şi am mai descoperit un lucru şocant. Se pare că mulţi maeştri ai scenei româneşti s-au ,,inspirat’’ masiv din arta teatrului Cirque du Soleil! Adică am văzut hălci de imagini trase la indigo în marele spectacole româneşti, premiate şi lăudate. Mi-am şi imaginat mecanismul. Dă o fugă maestrul până la Las Vegas, vede spectacolul, se întoarce, îmbârligă un director de teatru şi apare un fel de Cirque du Soleil de baltă. Adică, acolo unde Cirque du Soleil are 100 de arcaşi, în spectacolul monstrului sacru român, apar 20 de puşcaşi, unde sunt 50 de metri de platformă plutitoare, la noi apare o plută din 10 metri de platformă, unde-s 30 de tone de nisip, la noi sunt 2 tone de pietriş, mă rog, după buget. Şi tot aşa. Avem de-a ,,cirquedusoleiluri’’ din astea care sunt date drept mari spectacole de ţi se face rău. Apoi i-am rugat pe producători să ne ducă la cabine. Actorii sunt nişte copii vânjoşi adunaţi de prin toată lumea, toţi medaliaţi, toţi campioni. Chinezi, japonezi, ruşi, unguri, africani, mexicani. Şi toţi ruşinoşi nevoie mare.

R.A. – Un loc special unde îţi plăcea să mergi?

I.S. – Oriunde în Las Vegas şi la Los Angeles.

R.A. – Care ar fi diferenţa dintre un actor american şi unul român? Mă refer la mentalitate şi atitudine.

I.S. –Nu cred că pot răspunde obiectiv la aceasta întrebare. L-am cunoscut pe Armand Asante la filmul lui Nemescu iar la Vegas am cunoscut câţiva copii frumoşi care au făcut facultatea de film la ULS. Pot să spun cu siguranţă că actorul american este un copil mare. N-am să uit niciodată documentarul despre cum s-a facut ,,E.T.’’. O maşinărie bizară teleghidată de la distanţă care vâjâia şi pârâia imitând durerea extraterestrului iar actorii plângeau de mama focului luându-şi rămas bun de la instalaţia aia. Credinţa în ce face a actorului american este totală şi copleşitoare. Citesc o carte zilele astea cu interviurile lui Al Pacino. Voluptatea acestui actor de a fi perfect în tot ce face este dezarmantă. Actorul român e şi el un copil mare, dar atitudinea şi mentalitatea lui este determinată de săracie. Şi actorii americani, majoritatea, sunt săraci, dar nu în halul ăsta. Actorul român este, efectiv, hărţuit în acest sens şi aleargă ca un lup toată ziua pentru a-şi aduna necesarul pentru existenţă. Şi atunci, de unde mai vrei concentrare, profunzime, suflet? Actorul român se bazează foarte mult pe intuiţie, ori cucoana asta este atât de nestatornică şi mai tot timpul nu-i pe acasă.

R.A. – Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la americani?

I.S. – Că viaţa omului este scurtă şi nu se mai repetă.

R.A. – Ai putea spune că această experienţă te-a schimbat într-un fel?

I.S. – Da. A fost şocant pentru mine să aflu că America chiar este ,,tărâmul făgăduinţei’’. Nu iţi voi povesti adevăratele sentimente pe care le am eu din perspectiva celor întâmplate mie în ultima vreme. Nu de alta, dar nu vreau să par ca vreo fiţoasă de pe la televiziunile noastre care dupa ce vizitează câte un loc de genul Las Vegas-ului zice ca moşiereasa Chiriţa ,,of , că nu mai pot trăi în ţara asta!’’. Însă, o să spun ca un personaj al lui Gogol ,,Urât mai trăim, fraţilor!’’.
Apropos, că veni vorba de televiziuni. Cea mai mizerabilă boală a României este televiziunea. Ea a nenorocit poporul şi il îndobitoceşte în continuare. Hoarda asta de prostituate-cântăreţe, politicieni-hoţi, moderatori libidinoşi, actori de la gura metroului, manelişti nefotogenici îmi defilează prin casă zi şi noapte, intră în casa mea neinvitaţi, se bagă în frigiderul meu, se uită peste umărul meu când scriu ceva, îşi spală dinţii cu periuţa mea, construiesc palate din lego cu puştiul meu. Uite!, şi în clipa asta o vedetă nesimţită muşcă din chifteaua mea.

R.A. – Pe când vom putea vedea filmul?

I.S. – La anul. Sper!

R.A. – Recent piesa ta ,,Natură moartă cu nepot obez’’ a fost montată la Odeon de Eugen Făt. Ştiu că e greu să-ţi vezi ,,copilul’’ cu alt tată (Doamne fereşte!). Părerea mea o ştii. E altfel decât spectacolul tău. Însă are acel ceva de care mulţi regizori nu ţin cont: doza de nebunie, de exagerare, de surplus de realitate care face deosebirea dintre o reproducere fidelă a realităţii şi artă. Tu cum l-ai văzut?

I.S. – Este un sentiment nou pentru mine pe care încă nu reuşesc să-l gestionez cum trebuie. Voi spune doar atât că ,,doza de nebunie’’ în acest spectacol e mai curând o doză de demenţă. Sunt sigur că voi avea nişte cronici ucigătoare, dar ii sfătuiesc pe critici să citească piesa. Scenariul ăla care a rezultat în urma tăieturilor masive în textul original diluează substanţial sensurile piesei. Amărăciune, atât am simţit în urma acelei vizionări.

R.A. – Când unii critici de ocazie sau chiar din breaslă ţi-au pus banderola neagră pe vreun spectacol, au reuşit să-ţi taie şi din elan? Sau au făcut doar o mutare de slăbire a autorităţii tale în relaţia cu oamenii de teatru?

I.S. – Relaţia mea cu cronicarii este cam aşa: ei îşi văd de cronicile lor, eu îmi văd de treaba mea. Însă uneori nu mai înţeleg nimic. Un cronicar de la Iaşi a început să scrie despre spectacolele mele articole la comandă. În care cere nu ştiu cui să fiu dat afară pentru că irosesc banii teatrului, şi, în general, i se pare că reducerea aceea de 25% din salariu e prea puţin pentru actori. Aşa ,,cronici’’ se fac la noi la Iaşi. Încep să regret timpurile când treaba se rezolva foarte simplu. Îl chema-i pe individ la duel sau ii spărgea-i capul cu ceva. Accept să fiu ,,tocat’’ în cronici, nu m-am pretins niciodată mai mult decât sunt, dar când criticul iese din aria spectacolului şi începe să-ţi facă o cronică financiar-contabilă încep să înţeleg că individul e canalie. Dar îmi amintesc de pasajul despre critici din ,,Lanterna magica’’ a lui Ingmar Bergman şi mă culc pe cealaltă ureche. Toţi vor să mănânce o pâine, nu-i aşa? Eu chiar mă bucur că pot să ofer şansa asta cuiva.

R.A. – Ai vreo zi din viaţa ta pe care ai vrea s-o retrăieşti?

I.S. – Am mai multe. N-aş vrea să le nedreptăţesc pe unele şi să aleg o anume zi.
Una din zile ar fi cea în care m-am întors din armată. Mă întorceam din infern.
Ziua când s-a născut băiatul meu. Ziua când am jucat prima oară pe scenă, cu public. Ziua când am sărutat prima oară o fată. Şi lista rămâne deschisă.

R.A. – Ce le-ai adus lui Petre şi Anei din Las Vegas?

I.S. – Anei, soţia mea, un parfum iar lui Petre o grămadă de haine frumoase şi ieftine.