Ruxandra Anton şi « Cartea lumilor dispărute »
Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, « Cartea lumilor dispărute », editura « Tracus Arte », 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei.
« Lana sunt eu », ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, « visele mele povestite de lana », cea mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se « umanizează », au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, « poezie strânsă cu uşa », unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.
Pe pagina a IV a volumului, Horia Gârbea afirmă că Ruxandra Anton « scrie rar şi bine, bucurându-ne cu adevărul şi firescul poeziei sale ». Într-un text pus la începutul cărţii, transcrierea unui mail, de fapt, Liviu Antonesei zice : « Am citit, mai întîi, cursiv, de la un capăt la altul, apoi şi cîte una, cu pauze. Părerea mea e că sunt foarte bune şi fac un întreg. », iar Liviu Ioan Stoiciu, tot într-un mesaj electronic citat constată : « M-am uitat pe ea, merită să o publici. Vrei vorbe mari? Nu mai ezita. ».
No, vorba ardeleanului ce sunt, ce-aş mai avea de comentat după aceşti « naşi »? Eventual, poeta să fie sănătoasă şi să scrie când simte că are ceva de spus sub imperiul urgenţei!
Alexandru Petria
Sursa:
