Odiseea unui spectacol - interviu cu Cătălina Buzoianu

Interviu realizat de Ruxandra Anton

 Doamnă Cătălina Buzoianu, casa părinţilor dumneavoastră unde v-aţi născut era departe de teatru?

 Nu ştiu să vă răspund, e o casă pe care nici nu mi-o amintesc, era aproape de Liceul Comercial.

 Deci, nu mai există casa?

 Nu ştiu dacă mai există, n-am avut curizitatea să mai merg pe acolo. Ne-am mutat pe altă stradă, apoi pe o alta şi ultima dată părinţii mei şi-au luat un apartament în Hipodrom, aşa că n-avea nici o legătură cu teatrul.

 De la ce vîrstă aveţi dragoste pentru teatru?

 Mama mea era profesoară  şi a încercat să-mi dea o educaţie artistică şi să mă pregătească din toate punctele de vedere pentru a exista în societate, într-o societate care, între timp, se schimba foarte mult şi nu ştiu cîtă nevoie mai era de asta. –  eram la balet, la pian şi la alte secţii artistice. Brăila era un oraş foarte cultural atunci şi cosmopolit aşa că informaţia culturală şi artistică, implicit, se crea de la sine.

 Să părăsim întrebările sentimentale.Cînd aţi optat pentru regie, aţi avut un model care a coincis cu mentorul, eventual?

 Deloc, pur şi simplu m-am considerat mai aptă pentru regie decît pentru a fi actriţă.

 În cariera dumneavoastră, de ce aţi fost preocupată atît de mult de Pirandello?

 Pentru că m-a interesat întotdeauna cum se face un spectacol, cum se creează pe scenă un text mai mult sau mai puţin teatral, dar plin de viaţă.

 Această preocupare v-a adus şi un premiu important în 1995, premiul Salvo Randone pentru întreaga carieră, dar în special pentru montarea operei lui Pirandello.

 Am şi scris despre Pirandello. Da, sigur, asta s-a datorat faptului că un ataşat cultural italian a văzut spectacolul

Să-i îmbrăcăm pe cei goi şi a fost impresionat, pe urmă m-a invitat în Sicilia şi n-am putut să merg, atunci nu se putea, ulterior am fost invitată cu Pescăruşul   n-aveam atunci un spectacol Pirandello – şi am primit acest premiu cu mari personalităţi din Italia şi din Europa: cu Ingrid Thuring, cu Vittorio Gassman, cu Claude Braseur.

 Pe cînd o să avem şi noi ocazia să vedem spectacolul Primul om la care aţi lucrat doi ani, după opera lui Camus, mai exact după ultimul lui roman interferat cu alte scrieri ale lui şi pe care l-aţi scris dumneavoastră ca text pentru scenă.

 Nu ştiu cînd şi dacă se va mai juca vreodată.

 De ce?

 Am creat acest spectacol la Sinaia, în cadrul catedrei UNESCO, cu o echipă extraordinară, cu actori pe care eu îi consider, în acest moment, ca fiind unii dintre cei mai importanţi, nu numai din România: Maia Morgenstern care face un rol extraordinar în rolul mamei lui Camus, Horaţiu Mălăele care joacă cel puţin zece personaje, Mircea Rusu şi actorul francez Jacques Hancen în rolul lui Camus, două absolvente de la Facultatea din Galaţi – Monica Tîrnăcop care joacă rolul lui Camus copil şi Oana Dicu care joacă rolul fratelui – o actriţă din Franţa, Tania Sourceva de la Teatrul Tourski din Marsillia, care joacă rolul bunicii lui Camus, Filip Ristovski pe care l-aţi văzut în acest festival şi care joacă rolul unchiului lui Camus.

 Le-am văzut pe cele două absolvente de la Galaţi în Lecţia lui Ionesco şi m-a impresionat jocul lor.

 Primul om este un roman autobigrafic neterminat, cum bine ştiţi se afla asupra lui în momentul accidentului fatal. Am fost impresionată foarte tare cînd am citit acest roman şi prietena mea foarte bună din Marsillia, doctorul psihiatru Catherina Kiss m-a dus la Lourmarin la mormîntul lui Camus. Acolo toată lumea aducea cîte o piatră, eu am adus o scoică, întîmplător aveam o scoică la mine. După aceea eu am plecat cu Odiseea pe Mediterană avînd la mine toate cărţile lui Camus – pe unele dintre ele nu le-am găsit în limba franceză, le aveam în româneşte – din care am alcătuit tot scenariul pentru că am fost foarte impresionată de Algeria. Copilăria lui la Alger este materia romanului Primul om şi aceea ca spaţiu contemporan, dar probabil că aşa era şi la începutul secolului. M-a şocat teribil, în general toată atmosfera dinainte de 11 septembrie era extrem de tensionată, şi nu întîmplător editura Gallimard a reeditat în ultima vreme textele despre terorism ale lui Camus. Şi atunci mi-am imaginat că toată această familie, familia lui care era săracă şi de origine franceză şi spaniolă din insula Mao e un fel de nucleu prin care se filtrează de fapt toate evenimentele secolului XX. Am început să devin un fel de receptacul, de aparat foarte sensibil în care totul se repercuta în conexiune cu acest autor. Am fost la Anaba la mînăstirea Sfîntului Augustin despre care el a scris extraordinar de puternic şi de sensibil în acelaşi timp, el, ateul Camus. Tot romanul călătoriei mele pe vapor s-a centrat în jurul personalităţii lui Camus şi, în felul acesta, cînd m-am întors în Europa, în Franţa aceeaşi prietenă mi-a mijlocit, într-un fel, întîlnirea cu fiica scriitorului, Catherine Camus, care s-a petrecut la Castelul din Lourmarin. Am fost invitatele doamnei Janet Meed, custodele castelului, o englezoaică care administrează acest castel în spirit englezesc, dar cu atmosferă franceză. Atunci am cunoscut-o pe această femeie deosebită, fiica lui Albert Camus, delicată, fragilă, dar de o inflexibilitate şi de o forţă sufletească extraordinare şi personalitatea ei m-a impresionat foarte puternic. Ea care este extrem de circumspectă, a acceptat să-mi acorde dreptul de a face scenariul, de a-l scrie. Am ţinut-o la curent cu toate variantele acestui scenariu, i le-am trimis, unele dintre ele cu fragmente în limba română, şi, cu ajutorul ei, am pus cap la cap totul în limba franceză şi am avut şi textele care-mi lipseau. Catedra UNESCO  mi-a pus la dispoziţie această posibilitate de a invita actori din Franţa şi de a crea acest spectacol cu mijloace destul de modeste pentru anvergura proiectului. Premiera a avut loc la Casa de Cultură din Buşteni, scenografia aparţine Liei Perjovschi care nu este o scenografă ci o ambientalistă, un artist plastic cunoscut, costumele au fost create de Imelda Manu, o tînără absolventă, muzica aparţine unui foarte tînăr compozitor, Tom Brînduş care a scris o muzică excepţională, şi mişcarea scenică este realizată de Mălina Andrei, ca în foarte multe din spectacolele mele. Am jucat două spectacole avanpremiere la Lourmarin, chiar în curtea castelului care a fost îmbrăcat de materialele Liei Perjovschi aşa cum Christo a îmbrăcat Statuia Libertăţii. Era foarte impresionant pentru că tot ceea ce se proiecta pe zidul castelului corespundea cu ceea ce se vedea dincolo de el – şi aveam imaginea orăşelului Lourmarin, a mormîntului lui Camus care era luminat, a casei lui luminate – circula un fluid magic în spaţiul acesta şi toată lumea era foarte emoţionată. Spectacolul a avut un mare succes, succes nu e un cuvînt prea potrivit, publicul a fost impresionat şi noi deasemeni. Ceea ce s-a numit premieră a avut loc la Paris la Thèâtre Le Ranelagh, sub egida Centrului Cultural Român din Paris. Au fost personalităţi şi din alte ţări, dar şi din diaspora română care locuiesc acum la Paris. M-a bucurat foarte mult cuvântul domnului Dan Hăulică, foarte competent în comentariul său, şi al directorului studioului de la Comedia Franceză care a fost foarte entuziast, au fost colegi, a fost Matei Vişniec... şi cu asta totul s-a terminat. E foarte trist că trebuie să spun asta, dar s-a terminat!

 De ce, editura Gallimard nu v-a dat drepturile?

 Nu, editura Gallimard mi-a dat drepturile, aici am avut toată înţelegerea.

 Atunci, care este motivul?

 Motivul este că acest spectacol nu este încă preluat de un teatru, cum este spectacolul Tatăl pe care l-am făcut tot la Sinaia, înainte de Camus, pentru că nu sînt bani pentru a fi plătiţi actorii, pentru că spectacolul este în limba franceză şi trebuie refăcut în limba română, dar asta numai într-un cadru în care nu se poate pune pe o scenă – ceea ce am făcut noi nu însemna o scenă, însemna un spectacol itinerant în spaţii diverse şi aici a şi fost importanţa lui, dacă a fost sau nu important. Oricum, e un spectacol care depăşeşte sensul cuvîntului spectacol, e un spectacol de suflet, eu l-am făcut ca şi cum aş fi fost tot timpul posedată de spiritul lui Camus care era ca un dibbuk care-mi ghida toate acţiunile. Şi actorii au fost extrem de impresionaţi de forţa lui de a spune adevărul, adevărul în epocă despre fascism, despre totalitarismul comunist, despre putere, despre tot ceea ce astăzi redescoperim, dar el a spus cu atîţia ani înainte şi a avut atîţia duşmani din cauza asta şi poate că mai are şi acum. Noi am simţit uneori asta şi am avut sentimentul că el este în continuare persecutat sau, în orice caz, privit cu multă suspiciune de unii confraţi. Tocmai acest curaj, această libertate – el care a vorbit cel mai bine despre libertate în secolul XX şi despre capacitatea omului de a alege un fel de libertate care îi corespunde – tocmai asta m-a impresionat şi m-a ataşat atît de mult de acest autor pe care l-am redescoperit citindu-i tot ce a scris (în momentul de faţă pot să spun că îmi pot da un doctorat în Camus), chiar şi articolele din Combat, chiar şi lucruri mai puţin cunoscute. Am o imagine complexă şi completă a operei lui pe care am încercat să o intersectez cu evenimentele din roman – sînt fragmente din Omul revoltat, din Străinul, din Vara şi nunta (chiar ultimile două scene din final, moartea bunicii şi moartea mamei nu sînt din Primul om), din eseuri, din carnete am scos foarte mult pentru că sînt notaţii foarte exacte, din Mitul lui Sisif care a dat imaginea cea mai puternică din spectacol, cea a condiţiei umane. Personajele din acest roman sînt pe de o parte stranii şi pe de altă parte extrem  de realiste şi pline de forţă: mama care este un personaj mitologic, pur şi simplu este o femeie simplă care este tarată de un accident, o boală din copilărie, nu aude şi trăieşte într-o lume a ei în faţa unei ferestre unde nu vede decît umbrele lucrurilor. Extrem de straniu devine ea însăşi Mediterana care-a născut acest om, acest prim om  care este el, dar şi cultura şi civilizaţia mediteraneeană filtrată prin sensibilitatea extraordinară a acestei femei care nu ştie să scrie şi să citească. Din acest punct de vedere Catherine a fost foarte reticentă pentru că să spui nişte adevăruri despre familie care pot fi interpretate într-un mod greşit şi poate dispreţuitor e destul de riscant cînd oamenii sînt porniţi împotriva unui om, însă interpretarea Maiei Morgenstern este dincolo de orice suspiciune. Au fost în Franţa oameni, chiar directori de teatru, care spuneau că  ,,nu şi-au imaginat că există o asemenea actriţă” – am citat exact.

 Dar Catherine cum a reacţionat după spectacol, ca un om care s-a reîntîlnit cu trecutul sau ca un om care l-a redescoperit?

 Îmi spunea că îi este foarte greu să se disocieze de povestea familiei, mi-a mai şi povestit nişte întîmplări de familie, ea a fost atrasă de personajul tatălui ei copil, de actriţa Monica Tîrnăcop. Deasemenea personajul unchiului, Etiene Erneste, poate fi discutat – Camus nu s-a hotărît asupra numelor şi personajele au mai multe nume: mama lui, Lucia sau Catherine, unchiul, Erneste sau Etiene, noi am păstrat Catherine, ca să corespundă fiicei lui, şi Erneste – care este surd şi cu o greutate de vorbire şi e ca un zeu antic frumos, talentat, plin de farmec, strălucitor. E fantastic cum el, care era obsedat de Grecia antică şi care a scris atît despre Grecia şi Mediterana, a transformat personajele din familia lui, poate fără să-şi dea seama, în mod firesc, în arhetipuri ale spaţiului mediteraneean al sudului, al nordului Africii care l-au impresionat pe el atît de mult şi al Algeriei ca spaţiu fabulos: ,,ţara nemărginită în lumina ei”, cum spunea el.

 Şi pentru pictori Algeria a fost un spaţiu fabulos.

 Şi pentru el a însemnat tot: Algeria era miros, mirosul de miere al trandafirilor galbeni, golful Alger care ,,e lipsit de măreţie din cauza unui exces de frumuseţe”, spunea el, avea o percepţie deosebită pentru spaţiul acesta, o percepţie care e

şi africană, în acelaşi timp, nu e numai europeană – ,,acolo unde nordul şi sudul se întîlnesc şi dau acest fel de sensibilitate care este şi telurică şi, în acelaşi timp, suprimată, solară”, spunea el.

 Cred că tocmai această percepţie a lui i-a adîncit gîndirea filozofică.

 Fără îndoială, dar prezenţa mamei, care nu era numai o zeiţă, nu era numai marea fecundă, Mediterana, acest pîntec al civilizaţiilor împrejurul ei, ,,acest vagin care a creat atîta cultură şi civilizaţie”, spunea o scriitoare din Israel, dar era în acelaşi timp pămîntul, ploaia, viţa de vie şi tot ceea ce miroase reavăn şi fecund, fertil – de aceea am găsit finalul în  Nunta şi vara, pentru că această nuntă mistică a masculinului cu femininul îşi găseşte forţa exact în momentul morţii mamei. Momentul acesta este foarte puternic şi în spectacol el a fost bine apreciat.

 Şi nici măcar în Franţa n-o să se mai joace?

 În Franţa s-ar putea să facem un turneu pentru că am creat acolo la Marsillia un centru de cercetare teatrală, al cărui preşedinte este această doamnă psihiatru, Catherina Kiss, şi datorită ei s-a creat, într-un fel, acest spectacol.

 Aşa cum aţi mers cu spectacolul Odiseea 2001?

 Nu ştiu dacă o să mergem chiar pe Mediterana. Dacă ar fi posibil ar trebui să mergem în Algeria, dar în momentul de faţă cred că e dificil, însă în Franţa s-ar putea, o să-l jucăm la Marsillia, deja un teatru de acolo şi-a oferit disponibilitatea de a-l primi o săptămînă. Noi avem acolo şi o sală dată de Primărie, foarte frumoasă  – eu sînt Preşedintele de onoare al acestei asociaţii franco-române, care e centrul de cercetare Mnémosyne.

  Şi Mnémosyne v-a sponsorizat pentru acest spectacol?

 Ne-a creat posibilitatea de a juca la Lourmarin, inclusiv spaţiile de cazare, dar atît producţia cît şi călătoria pentru a fi jucat la Paris le-a suportat catedra UNESCO. Dar catedra UNESCO nu mai are posibilitatea de a duce mai departe

spectacolul, decît în măsura în care un teatru vrea să-l ia. Directorul Teatrului Bulandra a văzut Tatăl, i-a plăcut foarte mult şi l-a luat, dar pe acesta nu l-a văzut. Dacă vom putea face în România un spectacol în limba franceză cu ajutorul Institutului Francez, promoţional, pentru a fi văzut, atunci poate va fi luat de un teatru. Sigur că unii actori au contracte la Teatrul Bulandra, deci s-ar putea juca acolo, dar nu ştim dacă-i va plăcea directorului, sperăm să-i placă şi acesta. Apoi trebuie creat textul în limba română, deşi există romanul tradus, însă ar trebui retradus tot pentru ca inserturile să facă parte din aceeaşi traducere.

 Văd că sînteţi foarte legată de acest spectacol şi ar fi o pierdere să nu se realizeze paternitatea lui teatrală. Mie mi-ar părea

sincer rău! Dacă tot sîntem în plin Festival al Teatrului European de la Brăila, puteţi să-mi spuneţi, de la înălţimea de Preşedinte de onoare al lui...

 Da, am trecut la monumente, toate sînt de onoare, nu ştiu de ce, cîteodată mă gîndesc că e puţin prea tîrziu sau... prea devreme?!

 Sînteţi prea modestă pentru cîte aţi făcut pentru teatrul românesc.

 Tot ceea ce s-a făcut în urmă în teatru nu mai există, totul se risipeşte. Teatrul este cea mai efemeră dintre arte, aşa încît nimic nu mai are importanţă.

 Aşa este, chiar dacă s-ar filma toate spectacolele şi tot s-ar pierde pentru că orice spectacol are n variabile. Primul om a fost filmat?

 Primul om s-a filmat şi la Buşteni, şi la Lourmarin şi la Ranelagh.

 Atunci, care este problema? Nu poate fi văzut filmul şi acceptat sau nu?

 Ba da, însă actorii ar vrea să-l mai joace. Un amănunt foarte special este acela că actorul francez, Jacques Hancen, care joacă rolul lui Camus scriitorul, pentru că este şi Camus interpretul din roman, a copilărit tot la Alger – tatăl lui a fost amiralul flotei franceze din Alger – este foarte îndrăgostit de Camus şi chiar seamănă cu el şi şi-a pus tot sufletul în rolul acesta.

 Cred că şi cine n-ar fi fost îndrăgostit de Camus, numai ascultîndu-vă s-ar fi îndrăgostit.

 În sfîrşit, din toată aventura asta am rămas cu ceva foarte solid în existenţa mea şi profund. În primul rînd această, îndrăznesc să-i spun prietenie pentru că şi ea a spus aşa, încredere e cel mai potrivit cuvînt, din partea fiicei lui care mă onorează nespus. Faptul că am cunoscut-o. Eu o stimez tocmai pentru prudenţa ei în a accepta ca biografia familiei să fie sub reflectoare.

 Asta vădeşte, cel puţin, că este o familie unită.

 Aşa am văzut-o şi eu, ca un bloc. Tot timpul personajele acestea creează o imagine universală a epocii şi pe urmă se risipesc intrînd în viaţa cotidiană, o viaţă umilă şi săracă, dar care receptează tot ceea ce se întîmplă în jur şi totul e văzut prin ochii mamei care vede doar umbrele lumii; e un personaj platonic care trăieşte ca într-o cavernă, pentru care totul înseamnă gest, înseamnă de fapt alt gen de percepţie a realităţii.

 Pe locul mort al unui simţ cresc altele, nebănuite de ceilalţi.

 El spunea despre mama lui: ,,indiferenţa acestei mame bizare”, dar ea nu era deloc indiferentă, însă nu ştia cum să se manifeste – de aici îşi extrage el forţa pentru Străinul. Sau pornind de la faptul că mama lui alegea tot timpul linte pentru hrana zilnică a familiei, fiindcă era ieftină şi hrănitoare, creează  Mitul lui Sisif, ca imagine. El extrage totul din existenţa acestei familii, tot ceea ce imaginează în opera lui.

 Orice artist mare face acest lucru.

 Da, dar romanul acesta îţi dă şi foarte multe chei ale vieţii, dar şi cheia morţii, cu foarte multă forţă. Camus este foarte clar în expresie, este ca şi Cehov. Însă romanul acesta nu este aşa, este aparent colţuros şi pentru că e neterminat, dar şi pentru că e necizelat – asta îi dă o modernitate, o forţă a lui, e ca o notaţie fugară aşa cum sînt carnetele, dar cu un impact foarte puternic.

 Impactul vieţii, probabil.

 Da, aşa este.

 Să nu uităm de festival.

 Despre festival îmi pare foarte rău că n-am putut să stau mai mult pentru că am repetiţii la Tatăl, eu care am fost o ferventă susţinătoare a creării acestui festival. Am cea mai bună impresie în sensul că selecţia Doinei Papp a fost foarte bună şi că activitatea teatrului din Brăila este excepţională în acest moment, mai ales prin buchetul acesta de tineri regizori şi de spectacole foarte actuale care se joacă acum pe scena lui şi, din acest punct de vedere, sînt extrem de entuziastă  în privinţa oportunităţii, a realizării şi a viitorului acestui festival.

Publicat în Cronica, an. XL, nr. 1549 (1), ianuarie 2005, p. 8, 31.