Bila a fost aruncată demult! (Interviu cu Tora Vasilescu)

Ruxandra Anton: Dragă Tora Vasilescu, îţi spun dragă pentru că eu cred că orice actor este sufletul nostru, sau mesagerul sufletului nostru...

Tora Vasilescu: Eşti puţin emoţionată!

R.A.: Întotdeauna sunt aşa! Cum aş putea să nu fiu în faţa actriţei pe care o iubesc atât?

T.V.: Încearcă să-mi vorbeşti ca o prietenă pentru că vezi şi tu câtă deschidere am faţă de tine.

R.A.: Mulţumesc mult. Ai terminat la clasa doamnei Eugenia Popovici, cum era ea?

T.V.: Da, era una dintre marile actriţe ale noastre! Era în vârstă când mi-a fost profesoară, era şi rectorul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică. Avea un talent ieşit din comun! Spectatorii tineri o pot vedea in  filmul Moartea unui artist sau într-un film al lui Gopo,Povestea porcului, ea era băbuţa, simpatică, drăguţă…avea ceva din dulceaţa feţei doamnei Citta pe care am văzut-o acum pe scenă…până şi coafura şi drăgălăşenia ei! Ai văzut ce frumuseţe şi-a păstrat?

R.A.: Incredibilă, la vârsta ei!

T.V.: Eugenia Popovici era însă ca o minge care se rostogolea pe scenă. Când am vazut-o prima dată pe scenă în piesa Să nu-ţi faci prăvălie cu scară şi când am auzit-o rostind cu firescul cu care ne vorbea la clasă, am avut revelaţia despre ce înseamnă teatrul. Am fost  studenta ei preferată sau, cel puţin, aşa mi s-a spus, dar era foarte dură cu mine când era vorba de meserie. Acum n-aş mai suporta aşa ceva, genul  de regizor tiran! Am observat şi în unele din piesele pe care le-am vizionat aici, cum transpare atitudinea  de dominare a unor regizori. Este un scriitor american, James Redfield, care susţine că pentru a dobândi energie avem tendinţa să îi forţăm pe cei din jur să ne acorde atenţie, ştiind că energia curge întotdeauna în locul în care  se focalizează atenţia. Cei care reuşesc să domine se simt mai puternici, în timp ce ceilalţi se simt vlăguiţi. Această competiţie pentru energia umană generează majoritatea conflictelor între oameni. De fapt, e o luptă pentru putere. Pentru cine e interesat de idee, la noi au apărut patru cărti ale acestui autor:Profeţiile de la Celestine, A zecea viziune, Secretul Schambalei şi Profeţiile de la Celestine-Ghid experimental. În ultima carte sunt descrise grupuri de studiu care după ce au citit profeţiile găsesc similitudini cu experinţele lor personale. Mi-ar plăcea să văd sau să joc într-o piesă de teatru cu o asemenea miză. O piesă  interactivă la care să participe şi spectatorii, în speranţa trezirii unei noi conştiinţe spirituale. Sunt la vârsta când încep să-mi pun marile întrebări existenţiale şi nu mă mai  simt entuziasmată de texte caAvarul de Molière, Jocul dragostei  şi al întâmplării de Beaumarchais, etc., ca să mă refer doar la două dintre textele interpretate în festival.

R.A.: Şi, totuşi, în ce măsură doamna Eugenia Popovici te-a pregătit pentru această minunată carieră de actor?

T.V.: Trebuia să furi de la ea pentru că folosea metoda ,,fă ca mine!’’ Ne-a învăţat cu disciplina şi mai avea o replică  emblematică : ,,poţi să vrei tu toate rolurile din lume, dacă nu te ajută organismul....degeaba! ’’. Este o meserie, totuşi, de tinereţe!. Când am văzut spectacolul de la Botoşani, IvanTurbincă, am  gândit că oricât de bine aş putea interpreta cuvintele, la felul cum se mişcau ei, pe mine...,,nu mă mai ajută organismul”!!!

R.A.: În aventura unui personaj sunt două munci, cea a regizorului cu actorul şi cea a actorului cu sine însuşi, aşa cum spunea şi Stanislavski. Pentru tine, care e mai importantă dintre ele?

T.V. Aici e mult de vorbit. Când un regizor e inteligent, talentat si are şi caracter, atunci tot respectul! Am auzit zilele trecute de la nişte actori – nu dau nume pentru că nu i-am întrebat dacă îmi dau voie! – de un regizor despre care se spune că e talentat, dar are un caracter urât. Eu cu asemenea regizori nu mai vreau să colaborez. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu sunt în situaţia să fiu nevoită să ramân într-un mediu în care simt cum circulă energiile negative.

R.A.: Eşti una dintre actriţele care a jucat teatru şi a făcut şi mult film. Cât de greu a fost?

T.V.: Când faci o profesie care iţi place, efortul pare a fi mult mai uşor de suportat; totuşi această meserie colectează oameni cu o mare sensibilitate şi această calitate e de fapt „călcâiul lui Ahile”!

R.A.: Crezi că e mai multă convenţie în teatru decât în film?

T.V.: Da, în teatru e mai multă convenţie decât in film, dar în cea ce priveşte jocul actorilor e de dorit să fie la fel de firesc.

R. A.: De altfel, există şi stereotipii ale firescului, clişeele verbale.

T.V.: A te comporta natural, a vorbi FIRESC pe scenă ţine de TALENT! E ca la cântăreţi! Dacă n-ai ureche muzicală, cânţi fals. Sigur că „firescul” ăsta nu e totul! El înseamnă însă în abecedarul meseriei noastre literele de început sau, hai să zicem, o terţă din gama muzicală. Cineva l-a numit pe un coleg „terţist”, adică apucă bine trei note : do re mi!    

R.  A.: Actorul are munca cea mai grea, pentru că el lucrează cu tot corpul lui, cu vocea lui, cu celelalte disponibilităţi ale lui pentru muzică sau dans, uneori. Ce faci pentru a-ţi pregăti instrumentul corpului?

T.V.: Nu mai fac parte din generaţia celor care se urcă pe pereţi pe scenă. Dacă vreau să văd balet, mă duc la balet! În acelaşi timp, sigur că dacă în economia scenariului e nevoie de foarte multă mişcare şi agilitate, e normal să se apeleze la actorii tineri.

R.A.: Teatrul se află de mai mulţi ani într-o perioadă de fugi după diverse tehnici de exprimare, de limbaj teatral, de forme, de semne teatrale noi: cum vezi asta, ţinând cont că o bună parte a teatrului pe care l-ai practicat avea repere mult mai clare, mai statornice?

T.V.: Da, e firesc să fie căutări, nu sunt refractară la nou. Dacă un spectacol însă nu are emoţie, mai bine citesc piesa acasă! După părerea mea, un spectacol e bun când după vizionare am o stare interioară de bucurie, de dragoste pentru teatru.

R.A.: Sunt şi multe spectacole artificiale.

T.V.: Nu prea sunt nici piese pentru femei de vârsta mea, unde să poţi comunica  emoţiile experienţei tale. În ultimii ani am făcut unone-man-show, despre care nu cred că ai auzit pentru că au fost numai vreo şase spectacole. Era un monolog  radiofonic scris de un actor care acum trăieşte la Tel Aviv, am făcut eforturi mari pentru sponsorizări, am avut nevoie de multă tehnică. Am transformat piesa într-un dialog teatru-film, considerând că nu pot să am tupeul să invit oamenii la teatru să mă asculte pe mine două ore vorbind şi atunci am încercat să facem toutes en tout – e  ultima modă acum, nici n-am ştiut lucrul ăsta! Foloseam un ecran imens care-mi servea fie ca monitor pentru a comunica  pe Internet cu spiritele soţului şi ale unui fost student care s-a  sinucis, fie ca suport pentru proiecţia mai multor secvenţe de film care făceau parte din economia spectacolului. Am fost invitată la un festival la Tel Aviv, aveam deja un aranjament să merg în toate oraşele mari din România. Spectacolul era gândit economic pentru  turneu. Am jucat vreo şase spectacole după care a apărut o problmă de sănatate si am fost nevoită să renunţ. Şi iată că vorba Eugeniei Popovici, „nu te ajută organismul”, s-a adeverit.  După aceia am repetat cam vreun an cu o echipă tânără, pe un text de Peca Ştefan – au fost şi în festival două texte de Peca Ştefan – şi cunoşteam stilul lui. Când regizorul Alexandru Berceanu a venit cu textul lui la Bulandra, au fost foarte mulţi care au considerat textul excesiv de vulgar. Am fost întrebată de ce accept şi eu le-am răspuns că simt potenţial la acest băiat. M-am bucurat după aceia că a fost plecat cu o bursă la New York şi acum văd că scrie, nu glumă! E viitorul lor, e lumea lor, e foarte bine!. Dar deocamdată suntem încremeniţi în proiect, datorită faptului că acum regizorul are o bursă la New York – văd că le port la toţi noroc cu New York-ul ăsta!  Rolul meu are multe monologuri, am convenit să filmăm parte din ele. Piesa e foarte dură ca limbaj, dar ne adaptăm, asta e societatea în care trăim, o societate de cerere şi ofertă. Poate mi s-a reproşat, într-un fel, şi faptul că am jucat în telenovelă, dar eu nu pot să spun decât că răspund cât pot de bine vizavi de nişte oportunităţi care mi se oferă. Să nu uităm că nu sunt roluri pe toate drumurile pentru o actriţă trecută de cincizeci de ani şi care să fie şi interesante. Faptul că pe stradă copii îmi cer autografe, mă iubesc şi mă strigă ,,buni Claudica!’’,  pentru mine, care nu am nepoţi,  e emoţionant.

R.A.: Şi Andrei Şerban, spre exemplu, spunea că montează operă pentru că e plătit dublu faţă de teatru. Eu cred că mai important este cum faci acel lucru diferit, cum îl înnobilezi.

T.V.:. Aşa sunt vremurile! La un salariu aşa de mic pe care l-am avut, nu aş mai fi stat în teatru. Prefer să stau gospodină acasă cu bărbatul meu şi să fac ce îmi place.

R.A.: Venim la teatru să ne îmbogăţim emoţional şi să învăţăm ceva!

T.V.: Sigur, nu poţi să chemi oamenii pentru o piesă oarecare! Am primit recent un text şi regizorul, un băiat tânăr şi frumos, mi-a zis că numai eu pot să fac rolul acesta. Când l-am citit am avut senzaţia că am în mână un scenariu de film pentru adulţi.

 R.A.: Care a fost şansa ta, cea care ţi-a  hotarât profesia de actriţă?

T.V.: Da! Nu ştiu de la ce vârstă,  până la cinci ani şi jumătate, la bunici, la ţară, pe lângă Razelm, am avut o mătuşă educatoare, născută în Brăila, şi căreia îi plăcea mult poezia. Ea s-a ocupat de mine aşa cum alţi copii cu o situaţie materială excepţională au avut o guvernantă. Nu-i o şansă asta?! Imaginează-ţi că eu învăţam foarte repede, copii învaţă foarte repede în general, şi recitam aşa cum am văzut-o pe ea, Trei doamne şi toţi trei. M-a emoţionat îngrozitor şi plângeam o dată cu ea. Apoi şansa următoare a fost la Tulcea, la grădiniţă, unde am recitat o poezie şi eu am crezut că-i vorba despre mine şi aşa încercam să-i conving şi plângeam, că m-am trezit în ropote de aplauze: ,,artista noastră!’’, strigau. Deci bila a fost aruncată atunci, demult, am fost împinsă de şansă şi apoi la orice concurs luam premii tot timpul, până am picat la teatru şi atunci m-au angajat actor prezentator la Tulcea, am dat a doua oară şi am picat şi m-au angajat la Satu-Mare, actriţă corp-ansamblu şi a treia oară am intrat.

R.A.: Ai lucrat cu mari regizori: Alexandru Colpacci, Ion Deloreanu,Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Mihai Mănuţiu, Radu Stanca, Tudor Mărăscu, Gelu Colceag, Mircea Danieliuc, Alexandu Bocăneţ, Lucian Pintilie, Constantin Vaeni şi alţii. Cu ce regizor nu ai lucrat şi ai dori foarte mult să lucrezi?

T.V.: Ei, uite că nu m-am gândit la asta! Şi nu am nici un nume de regizor în acest sens! Eu, în ultimul timp, am lucrat cu regizori tineri şi sunt bucuroasă că m-au ales! În filmul Occident am lucrat cu Cristi Mungiu, am făcut un film de televiziune anul trecut cu  Vali Hotea, aceaşi generaţie, acum am făcut un film – un rol mai mic– în regia lui Tudor Giurgiu care la treizeci şi trei de ani este Preşedintele Televiziunii. Cu tot respectul pe care îl am pentru munca de la spectacolele pe care le-am văzut acum în festival, eu n-am simţit că aş vrea să mă urc pe scenă să joc. S-ar putea să mai avem surprize! Nu că nu mi-au plăcut, unele nu sunt pentru vârsta mea sau altele nu mă interesează ca subiect.! Ce mi-ar plăcea însă, că tot ai vorbit de forme variate de teatru, de ce nu?! Într-un spaţiu neconvenţional, o sală de sport pe model japonez, se intâlnesc mai multe persoane, de preferinţă femei, care în timp ce execută mişcările fac schimb de cunoştinţe; o adevarată terapie de grup. Şi, cum modelul e luat din realitate, rolul principal este interpretat magistral de profesorul Cercaev Gheorghe. Eu, oricum, îi mulţumesc.

Publicat în ,,Teatrul azi’’ - numărul 1-20/ 2006 Articol complet (Interviuri), p 96- 99.