joi, 31 iulie 2014

Cartea lumilor dispărute

Un articol de EDUARD DORNEANU
Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Numărul imens de volume de poezii tipărite nu aduce şi valoare, ci, dimpotrivă, este rezultatul unui exerciţiu de narcisism: oamenii vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi ca poeţi.
În ultimii cinci-zece ani, poezia a decăzut. Unii critici literari au încurajat şi promovat poeţii care scriu texte lipsite de lirism, mesaj şi sensibilitate. Târgurile de carte au devenit locuri unde poţi găsi şi multe cărţi de poezie care conţin texte agramate, cu un conţinut lipsit de orice valoare literară. În schimb, aceste „cărţi“ sunt ridicate în slăvi la lansare, atât de unii critici literari, cât şi de unii scriitori consacraţi. Revistele literare de tradiţie publică, texte care par scrise de persoane aflate în sevraj sau care au lipsit în perioada gimnaziului de la orele de limba română. Din păcate, literatura românească suferă, iar consecinţele nu pot fi estimate. Am încercat să găsesc cărţi de poezie despre care să spun cu mâna pe inimă că m-au încântat. Mi-a fost foarte greu să fac o selecţie din miile de volume apărute în ultimii zece ani. Pot spune că am reuşit, după o muncă sisifică, să găsesc câteva. Una dintre ele este Cartea lumilor dispărute, scrisă de Ruxandra Anton. Volumul de poezie a fost tipărit în anul 2011, la Editura Tracus Arte. Am fost plăcut surprins de la prima citire. Poemele Ruxandrei Anton au o curgere lirică specială, încântă şi incită prin sensibilitate. Dacă atunci când citeam un volum oarecare mă simţeam ca şi cum paginile respectivei cărţi îmi răneau palmele şi ochii, Cartea lumilor dispărute a avut un efect cu totul diferit. Fiecare poem al Ruxandrei Anton m-a transpus într-o lume fără labirinturi, fără idoli, lipsită de capcanele şi mecanismele hedonismului pur. „Îţi pui zâmbetul care nu-ţi atinge faţa/ dar la capătul perfuziei curg lacrimi.“ Aşa începe primul poem (Măşti). Cele două versuri sunt parte din firul Ariadnei, fir cu care Ruxandra Anton ţese poezie vie, expresivă, puternică. „În paradisul cuvântului/ te poţi rătăci“ (Pierdut în mulţime), dar „aşteptarea brutalizează verdele ierbii/şi îşi lasă încetul cu încetul la vedere/cârpele murdare cu care ţi-ai şters faţa de orice zâmbet“ (La marginea câmpiei). Poezia Ruxandrei Anton are ecou tocmai pentru că este vie. În ea găsim oameni vii, gesturi vii, sentimente vii. Nimic nu este întâmplător: „în oglinzile sinelui/ mi-am provocat durerea să râdă/ cătuşele ei m-au strâns şi mai mult/ nu nici durerea nu este capătul“ (Capătul). Verbele rănesc şi sanctifică durerea: „lacrimile sunt spintecate/ ea nu-i vede pe soldaţi/ şi dansează pentru a împrospăta aerul gării/ iar tu ai senzaţia că ea a venit cu păsările/ care zboară deasupra peronului“ (Trenul). Erosul, nuditatea şi dragostea sunt zidurile unei cetăţi de carne şi de sânge: „încercăm să ne dezlipim de singurătate/ cu buzele cu mâinile cu sexul / şi-atunci un hohot se aude sub piele/ apoi un ţipăt ca de animal înjunghiat“(Dragostea asta nu-mi aparţine). Lana este un personaj special. Face parte din trăirile poetei, este prezentă în momentele lirice de maximă intensitate şi pare a fi parte dintr-o amintire risipită în mii de secvenţe, niciodată adunate într-un singur vis. În poemul Ochii albaştri, poeta este de o sinceritate incredibilă: „lana a răcit de la soarele cu dinţi/ înghite pastile cu bucăţi de cer/ ochii ei vor ploua sau vor ninge/ va fi o ninsoare sau o ploaie albastră/ pentru fetiţa cu ochii albaştri“. Starea de graţie continuă în poemul Visele fură din realitate: „cel mai departe e atunci când mă uit în oglindă/ pentru că oglinda şterge totul/ şi din acel nimic lana face o călătorie la capătul lumii/ ea este singura care îmi poate povesti visele/ fără să mă umple de groază/ ea face din orice poveste o sărbătoare/ şi trupul meu se înalţă sus tot mai sus/ înainte de a mă trezi“. Închei această sumară descriere a cărţii cu versurile poemului Femeia cu două umbre: „pe tine te-am iubit cât mi-a crescut părul până la glezne/ părul acela lung era rochia mea de seară/ într-o dimineaţă am tăiat cu o foarfecă firele blonde/ şi un roi de fluturi orbi a zburat din buclele/ ce se zvârcoleau pe gresia rece/ tu ai deschis colivia/ iar fluturii şi-au întins aripile peste gratii/ ai tras uşa cu zgomot şi pletele mele în flăcări/ s-au prelins pe fereastră de-a lungul străzilor/ în tot oraşul.
Cartea lumilor dispărute este, fără îndoială, creaţia unei poete desăvârşite. Nichita Stănescu spunea: „eşti ceea ce iubeşti“, iar eu sunt absolut sigur că Ruxandra Anton iubeşte poezia. Este doar o chestiune de timp până când multpremiaţii şi supraevaluaţii poeţi ai momentului vor trece în uitare, iar poeţii valoroşi precum Ruxandra Anton îşi vor primi locul pe care îl merită în literatura română.
Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Este de datoria noastră, a scriitorilor, a criticilor literari şi a cititorilor să o apărăm. Altfel, poezia însăşi va deveni o lume dispărută într-un labirint din care evadările sunt imposibile.

Sursa:  http://revistacultura.ro/nou/2014/07/cartea-lumilor-disparute/